- Domnule profesor, sunteţi plecat din România din 1969, după ce aţi predat câţiva ani din acel deceniu la Universitatea din Bucureşti. Se ştiu foarte puţine despre activitatea dvs în diferite alte ţări. Ne puteţi rezuma pe scurt?
- De mic copil - din timpul războiului - am fost foarte român, dar şi foarte cosmopolit! Un paradox ? Nu prea... Mai degrabă un rezultat natural al împrejurărilor: am urmărit pe nemţi, intrând în ţară. I-am văzut plecând. Am studiat, la vârsta de zece ani, venirea cohortelor de ruşi... Nu i-am văzut plecând. Am văzut foarte de aproape sosirea englezilor şi americanilor. Prea puţini. Cum locuiam aproape de Piaţa Rosetti, am frecventat asiduu Biblioteca Engleză, cât şi Biblioteca Americană (de pe strada Dianei). Ştiind engleza de acasă, citeam tot ce-mi cădea în mână... Multe ziare şi reviste... Multe cărţi...Vedeam toate filmele. Mergeam la toate concertele lor.
Am aplicat pe pielea mea principiul lui Descartes: toate sistemele noastre de valori ni le construim absolut singuri... Am ajuns la două concluzii de seamă: sunt şi voi rămâne cercetător pe viaţă; limba viitorului este limba engleză - nu rusa sau germana. Nici chiar franceza nu face prea multe parale. Tatăl meu murise: pentru un copil de 12-13 ani să ajungă singur la aceste concluzii de seamă nu era jucărie.
După plecarea din ţară am fost deci Cercetător de Engleză, fie limbă, fie literatură, pe unde am putut: mai întâi la Stockolm, unde am predat engleza şi la universitate, cât şi la şcolile serale pentru adulţi. Foarte importante acolo. Apoi am trecut la Uppsala, unde am făcut cam aceleaşi lucruri. Nici banii nu mă interesau, nici titlurile universitare. Activitatea de bază a sufletului meu rămânea Cercetarea.
Chiar de la început am ţinut comunicări la conferinţe internaţionale în Europa. Prima conferinţă publică am ţinut-o la mai puţin de şase luni de la sosirea în Suedia. Mă specializasem în proza lui Samuel Beckett, cu de la mine putere. În decembrie 1969, Samuel Beckett ia premiul Nobel: toată Suedia cunoştea teatrul. Nimeni - proza lui. Ţin vreo zece conferinţe despre acest subiect... chiar şi la Ambasada Irlandei de la Stockholm!
Urmează apoi călătoriile în Statele Unite. Ţineam atât de multe conferinţe şi comunicări peste tot, încât colegii mei de la Stockholm îmi dăduseră porecla de "Congress horse"! Însemnând în bună măsură un compliment pentru ceva pe care ei îl cam socoteau inutil.
Şi anume - să faci cercetare literară şi lingvistică (pe picior de egalitate) fără scop imediat pecuniar. Dar comunicările mele au rezistat timpului. Căci Limba si Literatura formează un singur tot unitar...
Monaco a fost o idee a scriitorului englez Anthony Burgess, autor al celebrului roman şi film Orange mécanique, care locuia acolo. Am organizat împreună cu el un Congres Joyce, la care a venit şi Prinţesa Grace, în 1982. Curând mi-am dat deama că îmi venea mai uşor să ţin cursuri de lungă durată în Italia, stabilindu-mă la Monaco. Iar la moartea tragică a Prinţesei am fost invitat de către Prinţul Rainier să întemeiez Biblioteca de limbă engleză Princess Grace. Lucru pe care l-am făcut tot împreună cu Anthony Burgess. Mai mulţi scriitori englezi locuiau pe aici-mai ales Graham Grene şi Lawrence Durrell, pe care am ajuns să-i cunosc destul de bine.
- Aţi fost unul dintre autorii "Gramaticii limbii engleze" din 1962, cunoscută pe atunci drept "Gramatica Catedrei". Eraţi asistent universitar. Prin ce diferea această gramatică de toate celelalte, din moment ce rămâne menţionată şi, acum, este reeditată?
- Există două atitudini fundamentale în gramatică: cea deschisă, sau cea închisă. Gramatica aşa zisă "tradiţională" reprezintă o atitudine deschisă, care cuprine tot, mai ales Istoria şi Literatura. Toată Catedra de la Bucureşti a avut o atitudine deschisă, care va să zică atotcuprinzătoare. S-a întâmplat că a fost şi punctul de plecare folosit de Moscova... din pricina numărului mare de limbi minoritare. Americanii, dimpotrivă, au adoptat o atitudine restrictivistă, excluzând abordarea istorică, şi eliminând total textul literar din întreaga sferă a preocupărilor teoretice de lingvistică. De pildă, N. Chomsky în discuţiile sale şi-a îndreptat atenţia mai ales spre preocupările formalizante ale celor ce se ocupau de construirea de ordinatoare, îndepărtându-se astfel de predarea limbii celor doritori să înveţe engleza pur şi simplu.
Din cu totul alt punct de vedere, Gramaticile sunt ca şi Casele de Modă de la Paris-deosebit de numeroase... A auzit cineva de Tagmemics? A auzit cineva de Gramatica Stratificaţională?
Profesorul Leviţchi practica o Gramatică Funcţională, relativ cuprinzătoare. Eu personal practic o Gramatică Categorială: puţin mai dificilă, dar deosebit de cuprinzătoare. În sensul că e mai apropiată de Gramatica Universală: pornind de la categoria de Număr, sau de Gen, ea poate lua în consideraţie deosebit de uşor şi situaţiile din alte limbi - să zicem suedeza, franceza, germana, sau chiar hindi, urdu sau bengali. Europa de azi, multinaţională cum este, are nevoie de această abordare - din toate punctele de vedere apropiată de cele prezentate deja în Gramatica Catedrei, acum republicată pe internet de Lidia Vianu.
- Cum vi-l amintiţi pe profesorul Leon Leviţchi, cu care aţi colaborat?
- Am scris mult despre Leviţchi şi nu vreau să mă repet. Avea două lucruri deosebit de rare printre profesorii de azi: în primul rând era un meşteşugar de geniu în ale traducerii (vezi introducerea mea la volumul Shakepeare - texte critice). În al doilea rând, era un vizionar de cel mai mare calibru privind necesităţile fundamentale ale Anglisticii Româneşti. Era, pur şi simplu, o forţă intelectual-spirituală, căreia îi reuşea absolut tot din ce îşi punea în cap. A văzut cu ochiul minţii sale Cinci Mari Proiecte. A realizat Şase! (vezi aceeaşi Introducere la volumul Shakespeare, în curs de re-editare pe internet...)
A făcut cel mai mare DicţionarEnglez. A tradus INTEGRAL pe Shakespeare, devenind, din pasiune şi concentrare, cel mai mare Shakespeareolog pe care l-a avut vreodată România, a publicat cea mai impunătoare antologie de texte critice despre acest dramaturg... Apoi, a tradus atât de multă literatură română în limba engleză încât nimeni altcineva nu-l poate depăşi. A tradus atât de multă literatură clasică de limba engleză în limba română, încât nimeni nu îl mai poate depăşi!
Ce vreţi mai mult? Totul în pofida unei ostracizări semi-evidente dar continue, tocmai pentru că era fiu de preot de generaţii, născut în teritoriu după război sub proprietate sovietică...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
