În general, este un domeniu asupra căruia nu prea se meditează. În preajma moaştelor (relicvelor) te-nchini şi te rogi. Alţii, dimpotrivă, sunt deranjaţi de ceea ce ei consideră a fi un exces de felurite nuanţe: pietism, festivism, idolatrie. Fac Bisericile excese prin îndelunga expunere, prin nenumărate procesiuni etc. cu moaştele diverşilor sfinţi – iată o întrebare care trebuie pusă.
Subliniez din start că sunt creştin ortodox, că, personal, cred în puterea moaştelor sfinţilor şi că mă închin adesea la acestea. De pildă, a fost o mare bucurie să fac navetă din două în două săptămâni la Iaşi timp de aproape doi ani – n-am ratat aproape niciodată un drum la moaştele Sf. Parascheva, chiar dacă stăteam doar o zi. M-am întrebat apoi, oare micile părticele din aceste moaşte, păstrate (se zice) în Bucureşti, nu au acelaşi impact? Sau faptul că-mi fac o simplă cruce, în faţa icoanei acesteia, aflată în faţa unei biserici anume din Capitală? Dar sfinţii înşişi ne dau de gândit în privinţa acestei problematici prin anumite rostiri care li se atribuie...
Părintele Arsenie Boca, de a cărui sfinţenie nu se mai îndoiesc decât neghiobii şi ateii, a lăsat vorbă – se spune – să nu fie dezgropat (dacă nu cumva o fi fost o dezinformare a Securităţii comuniste, dat fiind sfârşitul pământesc neclar al acestuia la final de dictatură comunistă). Tot Pr. Arsenie Boca ar fi lăsat cu limbă de moarte îndemnul de a ne închina la mormântul său, pentru că, plecat din această lume, va putea să ne ajute chiar mult mai mult decât a făcut-o de-aici. Dar ar mai fi spus încă ceva de-a dreptul misterios (un lucru asemănător ar fi rostit, se spune, şi Sf. Serafim de Sarov, cu care Pr. Arsenie Boca a avut pare-se o relaţie specială, chiar dacă nu aveau cum să se cunoască fizic): dacă vom merge o dată sau de două ori la mormântul său este de-ajuns. Mai apoi este suficient doar să-i fie invocat numele şi Pr. Arsenie Boca ne va ajuta...
Şi despre Sf. Nectarie de la Eghina (Grecia) se spune că şi-ar fi rostit dorinţa ca moaştele sale să nu fie risipite, îmbucăţite, ci să fie păstrate întregi. Cu toate acestea, dorinţa sfântului nu a fost respectată – astăzi găsindu-se părticele din moaştele acestuia inclusiv în România (presupunându-se că toate sunt autentice).
Nu este cazul să facem aici istoricul creştin al răspândirii cultului moaştelor. Cu atât mai mult cu cât – spre stupoarea unora, mai ignoranţi – cultul relicvelor şi al morţilor este o practică cu rădăcini imemoriale, regăsită în toate tradiţiile religioase. De ce, totuşi, există astfel de sfinţi care ne îndeamnă parcă la o abordare ceva mai „soft”, mai elevată duhovniceşte (spiritual)?
De ce există sihaştri care după o viaţă de indubitabilă sfinţenie aleg pe câte cineva care să-i îngroape în locuri la fel de pustii precum cele în care au şi trăit, legându-i cu limbă de moarte ca identitatea acestor morminte să rămână necunoscută? Un astfel de caz, recent, se pare că există pe Muntele Rarău, loc unde a trăit până la o vârstă venerabilă (mai bine de o sută de ani) un sfânt sihastru numit Zosima. Persoana care a fost aleasă să se îngrijească de îngropăciune susţine că locul este făcător de minuni. Cel puţin o persoană cu grave probleme a fost vindecată la mormântul acesta. Cu toate că – cel puţin deocamdată – a rămas (aproape) necunoscut...
Nu este mai puţin adevărat că există şi fenomenul invers. Sunt numeroase cazuri în istoria creştinismului în care cuiva i se transmite „în vis” că într-un anume loc există moaştele unui sfânt. Acela caută, le găseşte şi sunt expuse sau nu spre închinare. Cel mai cunoscut caz din istoria recentă este cel al Sfântului necunoscut de la Mănăstirea Neamţ, ale cărui moaşte au avut puterea de a ridica efectiv pământul – căci se aflau chiar sub aleea pietruită ce duce de la intrarea în mănăstire către biserică. A fost cu adevărat un fenomen miraculos, care a dat ceva de furcă şi a pus în alertă autorităţile comuniste, căci s-a petrecut în anul 1986. După ce au fost ascunse timp de câţiva ani de poliţia politică, astăzi moaştele Sfântului necunoscut de la Neamţ se află în biserica mănăstirii.
Pe de altă parte, zilele trecute mi-a fost dat să am o discuţie cu cineva drag, român emigrat în străinătate, care m-a întrebat ce cred despre acest cult al moaştelor – în care şi persoana credea, fără rest, fiind deosebit de credincioasă. Nu se exagerează cu acest cult recent al martirilor din închisorile comuniste? Pe cutare l-am şi cunoscut, prin bunicul meu care a fost de asemenea închis ca deţinut politic, mi-a spus. Parcă nu-mi vine să cred că dintr-o dată este cazul să mă închin la aceste rămăşiţe pământeşti. Tocmai fiindcă ştiu câte ceva despre complexitatea fenomenului nu am un răspuns la această întrebare. Cu siguranţă, au existat nenumăraţi martiri în închisorile comuniste. Şi, deocamdată, Biserica Ortodoxă Română aşteaptă, aşa cum ne este tradiţia, ca timpul să confirme sau nu sfinţenia unora dintre aceştia. Bine ar fi însă să facă oarece ordine, fie şi discret, întrucât se pare că există deja numeroase excese şi deformări la „firul ierbii”, la nivel popular – cu concursul direct al călugărilor. Tăcerea principială nu trebuie confundată cu lipsa totală de comunicare, smerenia nu-i totuna cu discreţia.
Nici la catolici lucrurile nu stau mai bine, chiar dacă aceştia sunt incomparabil mai clar situaţi la capitolul comunicării. Zilele trecute Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti a organizat o procesiune cu o fărâmă din relicvele Papei Ioan Paul al II-lea, deja beatificat, care va fi declarat sfânt în curând (27 aprilie 2014). Nu este şi aceasta o exagerare, un exces de festivism? Mai ieri Papa Ioan Paul al II-lea traversa Bucureştiul în binecunoscutul său papamobil, iar astăzi resturi pământeşti ale acestuia sunt transportate în procesiune...
Cele mai grave întrebări abia urmează. După sărbătoarea Sf. Parascheva de la Iaşi, sărbătoare care durează aproape o săptămână, aflăm că săptămâna aceasta sunt scoase spre închinare – timp de vreo cinci zile – şi moaştele Sf. Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştiului. Ceea ce observăm este că o sărbătoare care în mod normal durează o singură zi, hai, două, a fost transformată în urma unui PR bine instrumentat într-una de cinci-şase zile – momente în care se desfăşoară diverse alte activităţi, slujbe, sunt importate şi aduse temporar obiecte de cult (icoane etc.) şi moaşte ale unor sfinţi aflate pe alte meleaguri etc. etc. Iată motivele pentru care sunt din ce în ce mai multe voci care consideră totul drept o rentabilă afacere abil întreţinută de Biserică...
Acest fenomen creează multiple riscuri şi reacţii inverse, precum orice exces. Mulţi tineri, credincioşi altfel, simt nevoia unui pas îndărăt. Unii, preponderent cei cu studii, au chiar tendinţa de a privi şi spre alte credinţe, ceva mai reţinute faţă cu asemenea forme de festivism şi idolatrie. Nu la aceasta se reduce creştinismul ortodox, să ne înţelegem – nimeni nu poate părăsi creştinismul, epuizându-l, spunea Pr. Benedict Ghiuş (un alt om cu viaţă de sfânt, un monument de blândeţe & smerenie) – dar unii tineri vor găsi astfel un bun pretext. Trăim într-un secol în care aceste două extreme se vor distanţa şi mai ferm. Totdeauna vor exista oameni dornici să se închine zilnic la anumite moaşte. Dacă Biserica va organiza astfel de festivaluri-maraton cu moaşte (relicve), care să dureze o săptămână, o lună, o jumătate de an – totdeauna va avea „clienţi”! Întrebarea care se pune este: unde-i limita cea ziditoare şi unde începe Cântarea României – „festival” de care majoritatea ierarhilor Sf. Sinod nu sunt tocmai străini ca vârstă?
...Şi revin la întrebările de-nceput: de ce totuşi anumiţi sfinţi ne îndeamnă să mergem mai departe, să nu facem obsesie pentru închinarea la moaşte? Se pare că te poţi închina fie şi o singură dată la moaştele unuia dintre aceştia şi apoi poţi rămâne într-un contact – în care oricum erai prin liturghie şi împărtăşanie! –, odată ce înţelegi noţiunea de comuniune întru Hristos...
Nu cumva tocmai asta a făcut diferenţa între religiile abrahamice şi celelalte religii şi credinţe? Nu cumva spre aceasta îl îndeamnă Iisus pe Toma: Pentru că M-ai văzut, ai crezut; fericiţi cei ce au crezut fără să fi văzut! (Ioan 20, 29) ?...
Nu strică să ne întrebăm uneori: cât mai este credinţă reală în Bisericile creştine şi de este stimulată (inconştient) idolatria, precum în orice religie păgână ??...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
