Pe 26 mai se împlinesc 15 ani de la apariţia Ziarului de duminică. Am solicitat câteva rânduri – o părere, o amintire, o povaţă, o urare, o sentinţă, fiecare ce doreşte – din partea foştilor membri ai redacţiei (în oricare dintre etapele celor 15 ani) şi din partea foştilor şi actualilor colaboratori, permanenţi sau ocazionali.
Am primit atât de multe răspunsuri, că nu încăpeau într-o singură rubrică. Am fost nevoit să le împart. În prima sunt adunate textele foştilor membri ai redacţiei ziarului (în două părţi). În celelalte trei părţi – răspunsurile colaboratorilor. Doar avalanşa de răspunsuri m-a obligat la această împărţire, altminteri toţi sunt în mod egal făuritorii Ziarului de duminică (S.Ţ.)
O istorie de scris cu tăceri
N-am fost niciodată un jurnalist veritabil şi nici n-am râvnit vreodată la un asemenea statut, dar, după revoluţia din 1989, m-am învârtit în jurul câtorva proiecte jurnalistice, mai ales culturale, şi al câtorva jurnalişti de la care am învăţat lecţii dintre cele mai variate.
Aşa am ajuns, în primăvara lui 1990, la revista Luceafărul a Uniunii Scriitorilor, unde am lucrat o vreme pe post de corector, iar apoi, de secretar general de redacţie; în paralel, încă de la începuturile sale, am fost subeditor la ziarul Cotidianul şi din nou corector la revista Zig-Zag, ba chiar şi la Capital. Sunt paşii care m-au condus, prin 1994, în miezul proiectului PRO TV Magazin, publicaţie la care am lucrat ca editor executiv până prin 1999, când Ziarul Financiar a decis ca între paginile sale să se numere şi două de cultură – una în limba română şi alta în engleză. Am răspuns de realizarea lor cale de vreun an, răstimp în care au semnat acolo scriitori, critici literari, critici de teatru, cronicari de film şi de arte vizuale. Şi atunci a venit marea provocare.
Cu Sergiu Toader, aflat pe vremea aceea în echipa Ştirilor PRO TV, cărora le-a dat strălucire, lucrasem cu câţiva ani înainte la Luceafărul. Din aceeaşi echipă de la Ştiri făcea parte şi un domn pe care nu-l cunoscusem până atunci, pe numele său Stelian Ţurlea, care punea la cale un megaproiect jurnalistic, mai exact un săptămânal de 64 de pagini, dintre care opt urmau să revină secţiunii Cultură. Aflat în căutare de oameni care să pună carne pe oasele proiectului, Ţurlea l-a consultat printre alţii pe Sergiu, iar printre cei recomandaţi de acesta m-am numărat şi eu.
Aşa am ajuns, pe final de 1999 şi început de 2000, în biroul lui Stelian Ţurlea de la PRO TV, mai exact la masa lui, căci împărţea încăperea, în fiecare dimineaţă, cu cei care puneau la cale ştirile de zi cu zi ale acestui post. În scurtele mele vizite acolo, nu puteam să nu fiu tulburat de faptul că stăteam atât de aproape de Andreea Esca şi de colegii ei, care pe atunci erau idolii publicului român de televiziune.. Pe colţul mesei lui Stelian Ţurlea din acel birou am pus la cale, împreună cu el, dar nu numai, ceva ce promitea să fie un lucru frapant nou şi încântător.
Până la urmă, din proiectul de 64 de pagini – care includea opt secţiuni: Politică, Economie, Social, Sport, Cultură şi altele trei de care nu-mi mai aduc aminte – au rămas doar opt pagini, care, în mai 2000, au apărut pe piaţă cu titulatura Ziarul de duminică. Erau opt pagini exclusiv culturale, de format mare. Chiar şi aşa, însă, vreme de mulţi ani, acest supliment de cultură al Ziarului Financiar a stat în orizontul de aşteptare al unui mare număr de cititori, ca şi al autorilor care au semnat în paginile sale.
Sunt sigur că Stelian poate şi va spune mult mai multe lucruri despre începutul şi parcursul acestei publicaţii, deoarece el a reţinut totul. Pentru mine, acele zile, săptămâni, luni şi ani reprezintă o istorie a emoţiilor cu care am întâmpinat fiecare articol, fiecare autor, fiecare coleg de redacţie, fiecare număr de ziar. Dar o astfel de istorie nu se scrie cronologic, iar experienţele care o compun sunt mai degrabă subiective, multe dintre ele – abisale şi deci greu de aproximat în cuvinte. Tocmai de aceea, dacă o istorie ca asta ar putea fi scrisă cu tăceri, aş fi primul care ar purcede la întocmirea ei. Din păcate, aşa ceva poate face doar poezia. (Ioan Es. Pop)
Ziarul nostru cel de toate zilele
Sunt clipe când mă încearcă o nostalgie din speţa proiectelor mereu visate şi întotdeauna suspendate: jurnalul pe care-l serbăm ar fi meritat un jurnal. S-au întâmplat prea multe în redacţia lui, s-au perindat prea multe personalităţi în paginile sale, am trăit momente de copleşitoare intensitate, ezitări şi bucurii prea mari, experienţe prea dense, pentru ca toate astea să nu fie consemnate într-un cărţoi plicticos şi tandru, util cu siguranţă pentru memoria culturală a epocii. Bilanţurile, din păcate, le-am făcut doar la ceas jubiliar, şi atunci doar sub ameninţarea mereu cordială, întotdeauna inconturnabilă, a lui Stelian Ţurlea, un om care, dincolo de multele sale calităţi, a avut şi are una prea puţin pomenită: un adevărat cult al sărbătorii. Cei care îl cunosc ştiu cât efort de regie, câtă imaginaţie şi trudă e dispus să risipească de dragul unei aniversări – a lui, a prietenilor, a evenimentelor care ne-au jalonat viaţa. Adunând, poate, toate aceste mărturii scrise în luna mai a ultimilor cincisprezece ani s-ar putea alcătui jurnalul de bord al Ziarului de duminică. O variantă-compendiu, din care numeroase detalii relevante ar rămâne însă omise, din pricină că miza celebrativă cerne în sunet de fanfară cotidianul, cu toate ale lui.
Iar Ziarul de duminică a însemnat pentru cei care am lucrat acolo o lume în sine, un univers coerent, cu constelaţii de sens, dar şi cu nebuloase, cu meteoriţi, stele fixe şi praf stelar, în care, mereu, ideea de croazieră şi de rutină, pentru navigatorii ce eram, a fost exclusă. După mulţi ani de lucru în redacţie, după ce dobândisem automatisme straşnice şi „experienţa inovaţiei” săptămânale, fiecare şedinţă de sumar (vinerea, după apariţia ziarului) continua să ne zgândăre închipuirea şi să ne propună pariuri cu mize îndeobşte mari. Nu vorbesc aici de strategia culturală generală, care a fost de o implacabilă consecvenţă, ci de tot noianul de întâmplări redacţionale, de amănunte neliniştitoare, de compostul umil din care ziarul a tot crescut, ajungând să fie ceea ce este. Vine Cornel Radu Constantinescu în timp util cu cronica plastică? Dar Dan. C.? Tudor Octavian şi-a isprăvit Erzaţul? Avem timp să culegem textele (care veneau dactilografiate tradiţional, trebuind să fie aduse pe computer)? Dar ilustraţia, fabricată aproape integral în redacţie, va trece testul rezoluţiei pentru specialiştii de la DTP? Tema reportajului de săptămâna viitoare e îndeajuns de incitantă sau îi tragem un „un ad-hoc”, cu condeiele din dotare? Deşi Stelian a încercat să impună o disciplină nemţească, deşi avea şi are viziunea numerelor de ziar cu câteva luni înainte, pe rubrici, au apărut întotdeauna acele fleacuri şarmante (cum mi se par acum) care au întreţinut aventura. De fapt aici voiam să ajung: Ziarul de dumincă apărea o dată pe săptămână, dar era construit zilnic, cu mai multă osteneală şi abnegaţie decât limpezile sale pagini lăsau să se vadă. Îmi sunt martori – în afară de Stelian – Ioan Es. Pop, Bogdan Ghiu, Tudor Călin Zarojanu, Cosmin Popa, Alex Purcăruş, Marcela Gheorghiu, Bogdan Alexandru Stănescu, Alice Georgescu, Daniel Cristea-Enache, Lucian Vasilescu, Remus Andrei Ion. (Daniel Nicolescu)
Zedeul meu
Sunt lucruri care nu se uită. Le afli, le auzi, le vezi odată şi nu le uiţi toată viaţa. O întâmplare, o melodie, o imagine.
Un text. Sunt texte pe care le citeşti o dată şi le ţii minte toată viaţa. Dacă nu în detalii, dacă nu în frazare, cel puţin în idee. La urma urmei, asta este ceea ce contează, nu?
Sunt peste 30 de ani de când am citit, în „Contemporanul”, articolul intitulat „Continuitate”, semnat de Ana Blandiana. Şi azi sunt tulburat de el. În Italia, povestea scriitoarea, există un spital care funcţionează ca spital de o jumătate de mileniu. Ceea ce – sugera Ana Blandiana – explică multe...
Continuitatea – iată o dimensiune fundamentală a fiinţei umane. E bine să ai surprize, e bine ca viaţa să conţină un pic de neprevăzut, e bine să afli în fiecare zi ceva nou (ca-n bancul cu Alzheimer...), dar fără măcar câteva repere fixe, eşti pierdut. Poţi fi salvat din nisipurile mişcătoare, dar nu poţi trăi în ele.
Reperul cel mai stabil este, fireşte, Dumnezeu. Cine nu crede... mă rog, se descurcă aşa cum poate... Dar, pentru un mirean, chiar credincios, credinţa nu poate fi suficientă. Mai ai nevoie şi de alte puncte fixe, neschimbătoare, care să-ţi asigure echilibrul interior, fără de care...
Slujba de Înviere, Concertul de Anul Nou de la Viena, întâlnirea anuală cu marea – iată trei elemente profunde de continuitate ale vieţii mele. Trei repere fără de care nu mă pot imagina, defini sau înţelege pe mine însumi. De când am deschis ochii asupra lumii şi până azi, de la fiecare dintre ele am lipsit doar de două, cel mult trei ori, niciodată ca o alegere personală, ci din motive cu totul independente de voinţa mea.
De 15 ani încoace, între stâlpii de rezistenţă ai existenţei mele se numără şi relaţia cu Ziarul de duminică. Şi spun „relaţie” exact în sensul în care m-aş referi la legătura cu un om – o rudă, un prieten, o iubită. De altfel, o născătoare de fiori coincidenţă – dar cine crede în coincidenţe!? – face ca acelaşi 15 să marcheze şi anii căsătoriei mele. Nu, Dana şi cu mine nu ne-am cunoscut la ZD, dar aici am colaborat prima dată, ca jurnalişti. Nimic nu este întâmplător.
Astăzi, relaţia mea cu ziarul lui Stelian Ţurlea – nu nedreptăţesc pe nimeni şi nu uit pe nimeni numindu-l aşa – este cea mai lungă dintre toate, într-o presă măcinată de o cumplită instabilitate. De o teribilă dis-continuitate, ca să mă întorc cu gândul la articolul Anei Blandiana. Am avut – la fel ca toţi jurnaliştii din România, cred – angajări şi colaborări care au durat trei ani, şase luni sau... apariţia unui singur număr de revistă...
ZD-ul meu este locul în care am ajuns în 2000 (!) şi din care sper să nu plec niciodată. Am fost angajat acolo, am fost responsabil pentru două pagini de print, am scris două-trei articole pe săptămână, apoi am rămas doar colaborator, ziarul s-a mutat exclusiv în spaţiul virtual – fără a-şi pierde calităţile inconfundabile – şi eu am ajuns la două articole pe lună. Nu contează! Contează că există, contează că suntem într-o relaţie, că ne iubim şi că ne vom iubi în veci. Nu, nu vorbesc acum despre soţia mea, vorbesc despre zedeul meu.
Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un mesaj, un singur mesaj, li s-a spus:
Mulţumesc, Stelian! (Tudor Călin Zarojanu)
Un ziar de sărbătoare
Pe Stelian Ţurlea l-am întâlnit în 1999, în timpul unei şedinţe de redacţie. Încerca să închege o echipă care să se înhame la împlinirea unui proiect mamut: redactarea unui săptămânal de 64 de pagini, care urma să acopere tot, de la viaţa social-politică şi economică, până la sport, modă, ştiinţă şi cultură. Îmi amintesc cum, în timp ce ne învăluia în stilul său jovial şi ironic, schimbam împreună cu un coleg priviri sceptice. Au urmat alte adunări şi discuţii, în cursul cărora ne-a molipsit cu entuziasmul său. Cel mai mult era încântat de secţiunea culturală a noului hebdomadar, care trebuia să se remarce prin calitatea şi abundenţa informaţiei, dar şi prin interviuri şi comentarii. Acest Sunday Times autohton a apărut – din păcate – într-un singur număr, de probă (cred că îl mai am, rătăcit prin vreun sertar), demersul dovedindu-se prea costisitor. Dar acolo unde alţii ar fi văzut o nereuşită, Stelian Ţurlea a simţit potenţialul, transformând paginile de cultură într-un periodic distinct, pe care l-a plăsmuit de la prima până la ultima rubrică şi al cărui suflet a rămas până în prezent. Astfel a apărut, în 2000, Ziarul de duminică, supliment al Ziarului Financiar. De fapt, pentru publicul său fidel, Ziarul Financiar devenea vinerea supliment al Ziarului de duminică, după cum se putea observa şi din vânzări.
În timp, Ziarul de duminică s-a dovedit o publicaţie culturală de sărbătoare, colorată şi vie, care s-a impus constant prin diversitate şi echilibru şi în paginile căreia nu şi-au aflat locul vanităţile autorilor sau polemicile sterpe şi gălăgioase. Poate tocmai din acest motiv aproape toate marile condeie sau personalităţi din domeniu şi-au lăsat semnătura în spaţiul său generos. Mă mândresc, prin urmare, că am fost nu atât un colaborator quasi-permanent (cât a durat pe print), cât un cititor statornic şi bucuros al Ziarului de duminică, căruia îi doresc viaţă lungă şi inspirată. (Alexandru Purcăruş)
O prelungire a şcolii
Ziarul de duminică a fost pentru mine primul loc serios de muncă, dar şi o prelungire a şcolii. Am început să lucrez în redacţie în al doilea an de facultate, când aveam impresia că le ştiu pe toate şi, bineînţeles, nu ştiam nimic. Am învăţat să scriu la ZD, am învăţat să fiu atent la cei de alături, să fur meserie – fie că era vorba despre jurnalism, fie că era vorba despre şcoala vieţii. Pe lângă toate astea, însă, Ziarul de duminică rămâne în amintirea mea locul unde am cunoscut oameni care mi-au devenit prieteni, profesionişti care m-au şcolit cu o generozitate pe care nu am mai găsit-o în alte redacţii: unii dintre ei au murit, alţii trăiesc în străinătate acum, pe unii am încercat să-i ajut şi eu, la rândul meu. N-o să uit însă niciodată acel număr de ziar în care mi-a apărut primul editorial, nici şedinţele de redacţie de vinerea, cu atât mai puţin berile de seara, băute cu Daniel Nicolescu şi Ioan Es Pop. (Bogdan Alexandru Stănescu)
Amărăciunile mele
Mă întorceam, după obiceiul săptămânal, de la vizionarea unui film despre care urma să scriu, într-o dimineaţă din cel mai intens, dureros şi special decembrie pe care l-am trăit, când am aflat că Ziarul de duminică îşi va înceta apariţia în variantă tipărită. De ce? Cum? Pentru ce? Qui prodest? Nu importa. Utopia se sfârşise, spaţiul binecuvântat se îngustase, îndepărtându-se de mine ireversibil, ca o călătorie într-un timp paradisiac retezată de un meschin bănuţ de argint... Ziarul de duminică era printre cele mai fericite întâlniri profesionale ale mele, alături de ProCinema, Cotidianul sau Re:publik, era locul acela neverosimil de frumos şi de liber, în care m-am „transmis” cel mai bine. Înalt în expresie şi spirit (dar niciodată preţios, pretenţios sau prăfuit), viu, ludic, variat, expresiv, cu eleganţa lui vintage şi spiritele avangardiste, un concert al minţilor luminate şi caracterelor cuceritoare, Ziarul de duminică se citea pe nerăsuflate (unul dintre deliciile mele secrete, atunci când îi parcurgeam din nou conţinutul, joia seara, pentru inserarea în site - în varianta electronică, deci - era să mă opresc şi să îl recitesc de la cap la coadă, nu doar pentru verificarea tehnică pe care o aveam de făcut, ci pentru impresia artistică ce mă răpea din nou, jubilând în faţa sclipirilor sale – aveam, fireşte, condeie şi teme preferate, o, tempora...). Era un spaţiu al vorbei de spirit – et quod tentabam dicere, versus erat… erau nenumărate momentele în care o observaţie poetică marca Ioan Es. Pop sau una irezistibilă, de umor colosal à la Daniel Nicolescu, venite de undeva din dreapta mea, în redacţie, îmi făceau ziua infinit mai frumoasă şi mai vie. O redacţie micuţă, comprimată nedrept între câteva dulapuri, s-a dovedit un spaţiu de gândire şi creativitate practic nelimitat, care prindea din zbor, cu fler impecabil, tot ce se întâmpla important şi impresionant în lumea culturală, spre a-l oferi apoi cititorului într-un mod ideal – seducător, sprinţar, intens, cu o clară şi consecventă frumuseţe. Într-o lume tot mai grăbită şi, din păcate, tot mai mojică, Ziarul de duminică era excepţia, era oaza, era bucuria. Era o realitate neverosimil de frumoasă. M-am întrebat de multe ori de ce s-a sfârşit, deşi nu trebuia, cum de a existat, deşi, teoretic, nu avea cum în acei ani şi în acel context... A fost şi rămâne un reper a ceea ce trebuie şi poate să fie o zonă culturală privilegiată mintal, un produs publicistic limpede şi cu personalitate într-un spaţiu public din ce în ce mai haotic, strident şi asurzitor, a fost un loc căruia i-am oferit tot ce aveam mai bun în materie de cronică de film, un loc în care se vorbea şi se scria cu har şi respect. A, dar să nu uit. Titlul filmului văzut atunci era „Ziua în care Pământul s-a oprit” / „The Day the Earth Stood Still”. Profesional, pentru mine aproape totul s-a oprit. Chiar în ziua aceea. Mi-e dor de Ziarul de duminică. (Andreea Chiriac Hentea)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
