Laurentiu Ulici stia sa se joace. Nu ma gandesc numai la jocurile propriu-zise – bridge, sah, table, pocker – la care nu avea egal in lumea scriitoriceasca, ci si la gandirea lui combinativa, la practicarea curenta a paradoxului, la arta construirii unor teorii fanteziste.
Intr-o vara, la mare, Laurentiu Ulici statea pe terasa si ma admonesta cand ma vedea indreptandu-ma catre mare cu cearsaful de plaja in mana:
– Ce faci, dom'le?! De asta ai venit la mare, ca sa mergi la plaja?!
– E o exceptie, ii spuneam. Numai azi. De maine imi revin.
Era un om fundamental bun. Cand se supara devenea, ca toti oamenii cu adevarat buni, comic. Supararea lui era neverosimila, nu i se potrivea, parea un exercitiu actoricesc.
In biroul lui de presedinte de la Uniunea Scriitorilor, suporta cu stoicism vizitele tuturor celor care voiau sa-l viziteze, unii dintre ei atat de enervanti incat altcineva in locul lui i-ar fi dat imediat afara, nu pe usa, ci pe fereastra. Dar Laurentiu Ulici avea rabdare cu ei si continua sa-si indeplineasca multiplele obligatii in mijlocul peroratiilor si vociferarilor, care luau uneori amploarea unui vacarm.
Era amuzant sa-l asculti dezvoltand teorii – literare sau politice – cu o inepuizabila placere a constructiei fanteziste de idei. Fiecare discutie cu el era si un joc, in care lui ii revenea rolul de „magister ludi".
Mi-aduc aminte o imprejurare in care si-a folosit aceasta capacitate de a demonstra orice, chiar si contrariul a ceea ce demonstrase cu o clipa inainte.
Intr-o primavara, a organizat un concurs de sah pentru scriitori, la Sinaia. M-a invitat si pe mine, intrucat de multe ori, intalnindu-l, ii declaram, provocator, ca joc mai bine decat el. Voia sa-mi demonstreze, practic, ca e invincibil, asa cum sustineau multi scriitori (indoctrinati, bineinteles, tot de el). A facut rost si de bani pentru premii, de la o firma al carei proprietar era mare iubitor de sah. Si ne-a anuntat ritos:
– S-au inscris in concurs saizeci de scriitori. Si vor fi trei premii: unu, doi si trei. Fara ex equo, fara mentiuni.
Unii dintre participanti au protestat. Suma pusa in joc era destul de mare si se gandeau ca n-ar fi fost rau sa ajunga cate ceva la cat mai multi dintre ei. Dar presedintele Uniunii Scriitorilor a ramas neclintit in hotararea lui.
– Un concurs serios inseamna premii putine si mari. Nu am venit aici sa impartim ajutoare sociale.
Eram de aceeasi parere.
Concursul s-a desfasurat corect, dupa toate regulile unui campionat de sah. Eu am iesit pe locul patru, iar Laurentiu Ulici – pe locul cinci. Imediat, presedintele ne-a convocat pe toti in sala de mese si ne-a anuntat:
– Organizatorii au hotarat sa ofere cinci premii.
S-au auzit proteste vehemente, bineinteles, mai mult in joaca. Treptat, insa, s-au stins, pentru ca organizatorii – adica Laurentiu Ulici si atat – n-au cedat presiunilor.
Dupa ce mi-am luat plicul cu bani, i-am spus lui Laurentiu Ulici in particular.
– Nu-i frumos ca ai revenit asupra hotararii initiale.
– Am facut-o pentru tine, ca sa primesti si tu un premiu.
– In cazul asta de ce nu te-ai limitat la patru premii?
– Ca sa nu-si dea lumea seama ca pe tine te-am avut in vedere!
P.S. I-am atras atentia si asupra faptului ca, potrivit rezultatelor concursului, joc mai bine decat el. Laurentiu Ulici mi-a explicat ca ma insel, intrucat, conform unei complicate teorii a probabilitatii, pe care a si dezvoltat-o in fata ca mea (si din care, de fapt, n-am inteles nimic), este mult mai greu sa ajungi pe locul cinci decat pe locul patru.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
