Dupa vizionare s-a incins o dezbatere foarte animata (dintre vorbitori ii mentionez pe Nichita Danilov, Florin Lazarescu, Doris Mironescu si Bogdan Cretu), in care au fost recapitulate momentele cele mai importante din istoricul receptarii (cu inevitabilele discutii despre mitizare/demitizare). Filmul din 1914 ne-a convins ca nimic nu e nou sub soare: si atunci erau busturi, ravase lacrimogene, isterie natinalist-idolatra – tot atatea prilejuri de reflectie amara.
Dar nu e nimic neobisnuit in toate astea. Intr-o cultura grabita din start sa recupereze timpul pierdut, cu riscul inevitabil al mimetismului si improvizatiei, personalitatea lui Eminescu a putut lasa impresia unui fenomen inexplicabil, menit sa compenseze la modul eroic destinul nostru meschin, de popor mic, fara alta vocatie in afara supravietuirii cu orice pret. Cauze dintre cele mai felurite au contribuit la cristalizarea mitului despre soarta tragica a poetului genial, imagine revizuita apoi periodic, cu exagerari pasionale de o parte si de alta, de la encomiasmul desantat al idolatrilor fara minte si fara rusine, la iconoclastia stupida a semidoctilor cu pretentii justitiare si a necredinciosilor sclifositi, razletiti de turma pe motiv ca tamaia nu e de buna calitate. Trebuie spus insa ca, la noi, fluieratori in biserica au fost prea putini. In consecinta, nestingherita de nimeni si de nimic, celebrarea cultului eminescian, intens politizata, si-a gasit expresia cea mai caracteristica intr-un grotesc spectacol de sminteala nationalista, la care gustul fostilor activisti cu lacrima usoara a tinut sa adauge din belsug garnitura obligatorie de folclor reconditionat si de gretoasa romanta proletara, cu aroma de fabrici si uzine. Din pacate, figurile de prim-plan ale intelighentiei noastre, cand n-au avut curajul sa tempereze asemenea triviale manifestari, au dat parca si mai mult apa la moara politrucilor aparatori ai virtutilor neamului, alimentand cultul stramosilor si al poetului national cu acea nesimtita inventie numita protocronism.
In mod firesc, contextul a generat si o suma considerabila de productiuni exegetice sui generis, unele stupide de-a dreptul, altele ingenios-tendentioase, elaborate dupa calapodul consacrat al hermeneuticii fara frau, cu toate metehnele si cliseele aferente, mai vechi sau mai noi: utilizarea jargonului pseudofilosofic de nuanta vulgar heideggerianizanta, in intentia "ontologizarii" pedestrelor derapaje nationalist-xenofobe; exaltarea singularitatii geniului eminescian cu sprijinul decupajelor comparatistice avantajoase; absolutizarea valorii imanente a Operei; biografismul deraiat inspre epicul senzational, de tipul policierului sau al romanului cu mistere; scenarita paranoic-vindicativa despre complotul universal si intelectualii criminali care au consimtit la asasinarea Poetului; comentariile cuminti ale profesorasilor de provincie cu veleitati literare si sentimente curate, romanesti; scholiile alambicate ale eruditilor obisnuiti sa citeasca textul in maruntaie; interpretarile marcate de obsesia precedentei polivalentului spirit eminescian in toate cele, de la stiintele naturii la fizica cuantica. Nu trebuie uitate nici simpozioanele romano-basarabene cu Grigore Vieru, poduri de flori si chefuri lacrimogene pe muzica lui Ion Aldea Teodorovici, nici traditionalele sesiuni de comunicari sau colocvii pe aceeasi tema eterna, incheiate cu pelerinajul inevitabil la locurile sfintite de pasii binecuvantati ai geniului insingurat si nefericit. Plictisitoarele intruniri comemorative s-au mai inviorat putin abia dupa aparitia buclucasului numar din Dilema, care a devenit la scurt timp un pretext ideal de indignare morala in mediul academic si in universitatile populate inca abundent de somitati cu trecutul patat si de lepre obediente, dar foarte sensibile la gandul revizuirilor de orice natura. In salile de curs, la adunarile oficiale, in presa, cei mai vajnici aparatori ai traditiei, adica ai ierarhiilor fixate in comunism, s-au dovedit a fi, nici nu-i de mirare, taman oamenii vechiului sistem. Astfel, desi era clar pentru toata lumea cu capul pe umeri ca tinerii furiosi nu aveau dreptate, modul in care intelegeai sa raspunzi provocarii facea, totusi, diferenta, despartind taberele.
Timpul s-a scurs, iata, incet-incet, aducand cu sine pacea mult asteptata. Denigratorii de altadata au amutit, acoperiti de rusine. Contestatarii de ocazie s-au cumintit si ei, odata cu varsta. Adulatorii incrancenati ai nepieritoarelor valori autohtone s-au prapadit de inima rea. Se pare ca a venit, in sfarsit, momentul bilantului lucid, echilibrat, care sa-i dea lui Eminescu ceea ce i se cuvine in mod legitim, fara cadouri de prisos.
La Iasi, in Parcul Copou, poetul nostru national a fost omagiat anul acesta altfel decat in 1914. Fara flori, fara lacrimi si fara romante.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
