Voi siete la luce, e l’ombra son io*
Giorgio Gualerzi, critic muzical
Mi s-au înnegrit de praf manşetele cămăşii. Viorica tuşeşte. A alege fotografii, a te opri la câteva zeci din câteva mii, nu e chiar cel mai uşor lucru. Greu să renunţi la unele, imposibil la altele. Voi pleca de la Paris cu materiale în greutate de... optzeci de euro supliment de bagaj la Lufthansa. Voi fi Cerberul care va tăia şi va spânzura în el. Ingrată îndatorire.
– Dirijori despotici?
– Despotici cu mine mai salcâm! Cam greu...
– Mulţi cântăreţi români – Eugenia Moldoveanu, Angela Gheorghiu... – s-au plâns de colaborarea cu Riccardo Muti.
– Aveau şi de ce. Ca muzician, era foarte bun. Noi am cântat mult – Aida la Viena, dar şi concerte, Das Klagende Lied de Mahler, ne înţelegeam foarte bine. Într-o zi, tot la Viena, ne-am revăzut. Eram în spectacole diferite. Mă opreşte şi îmi spune:
– Sai che l’anno prossimo faccio La forza del destino e ho fatto tutto il cast. Manca solo la Preziosilla. Per favore, me lo fai, perche voglio che sianno tutti grandi!
– Guarda, Riccardo, io questo ruolo, anche se mi muoio di fame, non lo faccio mai! Fammi tutto quello che vuoi, ma non questo!
Nu mi-a plăcut niciodată Preziosilla, în plus, dacă nu l-am făcut când eram tânără, ce rost mai avea să îl fac atunci? Parcă i s-a pus ceva sub nas instantaneu. A pufnit şi a dat să plece.
– Nu te supăra, e dreptul meu! Nu am să fac niciodată rolul ăsta!
– Bene, bene...
De atunci, nu am mai vorbit şi nu am mai cântat cu el. După un timp, iar ne vedem şi îl opresc:
– Stop. Vreau să te uiţi în ochii mei: ai auzit vreodată că am cântat Preziosilla? Ţi-a spus cineva că te-aş fi vorbit de rău? Perche ti puzza sotto il naso?
– A, no, ti pare, non è vero!
– Guarda, suntem încă tineri amândoi şi mai avem meserie de făcut. Tu, dacă ai să auzi vreodată că eu am făcut rolul ăsta, să-mi dai două perechi de palme!
Au trecut treizeci de ani de atunci. Am auzit că s-a mai relaxat cu vârsta, că i-a făcut un copil unei plasatoare de la Scala... El era bun simfonist, dar nu cunoştea vocile chiar la fel de bine. De câteva ori, mi-a cerut nişte lucruri care m-au făcut să îi spun:
– Riccardo, fallo tu, per vedere com’è! Quanti chili d’aria bisogna prendere per fare questa frasi? A che ti serve?
Prin anii optzeci, Scala voia să facă din nou Aida cu mine. El dirija şi a spus:
– A, no, io prendo i miei artisti!
Aşa s-a întâmplat şi mulţi ani după, când aş fi putut cânta, tot la Scala, Dialogurile Carmelitelor cu Leontina, doar că dirija tot el şi era şi director muzical. E o persoană foarte ranchiunoasă. Dacă Abbado a înţeles că nu pot face Wozzeck, Riccardo sub nicio formă.
– Dar de ce nu aţi cântat niciodată cu James Levine?
– Nu ştiu, pentru că ţinea la mine. Nu ne suprapuneam repertoriul. De câte ori eram la Met, aveam o sticlă de şampanie de la el în cabină. Bun dirijor, îndrăgostit de cântăreţi!
Brusc, simt nevoia să întreb:
– Era Italia un model de seriozitate şi organizare?
– La nivel general, da. La nivel personal, să te ferească Dumnezeu de momentul când un italian îţi spune ci penso io*.
– Ce vreţi să spuneţi?
– Terminasem un spectacol cu Oberto la temutul Teatro Regio din Parma. Locuiam la Bologna şi făceam naveta, că nu era departe. Ei bine, am salutat publicul, m-am schimbat cu o rochie lungă, mi-am pus un turban pe cap, ca să nu mai fie nevoie să mă recoafez, blana pe umeri şi am ieşit să îi întâlnesc pe cei care aşteptau autografe în faţa teatrului. Pentru că eram cu ansamblul de la Teatro Comunale, am rugat să mi se găsească o formă de transport imediat după spectacol pentru a ajunge acasă, la Bologna. Ci penso io! îmi spunea ba unul, ba altul... La un moment dat, prinsă cu autografele, nici nu mi-am dat seama că nu se mai vedea nici umbră de colegii mei. Ci penso io... şi mă lăsaseră de izbelişte, în miez de noapte, în faţa teatrului! Machiată de scenă, în rochie lungă, turban şi blană, îţi dai seama ce arătare eram! Nu-ţi spun că opreşte o maşină de poliţie exact în faţa mea... Moartă de ruşine, le explic că am avut spectacol la Regio şi că... am rămas de nevoie, că au uitat să mă ia! Noroc că domnii poliţişti au fost gentili, m-au suit în maşină şi m-au condus până la gară, unde m-au urcat într-un tren de noapte care mergea la Bologna. Ei bine, dragule, trenul era plin numai cu muncitori şi cu... păsări de noapte! Eu, printre ele, cu turbanul şi cozile la ochi, boită toată... Am primit la ocheade şi... cântăriri din ochi în acel drum cu trenul câte nu am văzut în viaţa mea! Ciudat, însă, nimeni nu m-a întrebat nimic... Şi era arhiplin. Nici măcar o strapontină liberă. Moartă de oboseală, nu mi-a mai rămas decât să mă refugiez într-o toaletă a vagonului. Venea cineva, apucam beauty case-ul în mână, ieşeam, îşi făcea treaba, intram şi îmi ocupam iarăşi locul. A fost cumplit! Ci penso io...
– Şi nu le-aţi zis a doua zi?
– M-am supărat, m-am înfuriat, mi-am învăţat lecţia, mi-a trecut şi... am râs. Tot râd de atunci.
Cum s-ar putea altfel? Duc cu mine în permanenţă grija că trecerea pe hârtie a unor episoade suculente în oralitatea lor le-ar putea ciobi din autentic şi din savoare. E bine s-o citeşti pe Viorica. E mult mai bine s-o asculţi.
Din volumul Cortez de Marius Constantinescu, în pregătire la Editura Baroque & Arts, colecţia savoir-vivre. Cuvânt înainte: Mihai Stan. Ilustraţia copertei: Ana Wagner
Material iconografic ©Viorica Cortez, arhivă personală
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
