În primul rând, o observaţie: în forma sa cea mai rigidă, creaţionismul implică evoluţionismul. Într-adevăr, dacă luăm ad litteram ideea că Dumnezeu a creat un singur bărbat, pe Adam, şi o singură femeie, Eva, şi că toţi oamenii din toate timpurile sunt descendenţii acestora (ceea ce, fireşte, presupune incesturi între copiii celor doi, apoi între verişori), atunci existenţa unor oameni de rase diferite nu poate fi explicată decât prin faptul că descendenţii au EVOLUAT într-o direcţie sau alta. Mai mult, aceste evoluţii – câtă vreme Biblia nu vorbeşte de vreo decizie a lui Dumnezeu de a face oameni foarte diferiţi sau de a-i transforma pe unii – trebuie să fi fost forme de adaptare la mediu sau la orice altceva, deci SELECŢII NATURALE.
Într-o interpretare mai flexibilă, Dumnezeu a creat nu UN bărbat şi O femeie, ci Bărbatul şi Femeia, ca arhetipuri umane, şi nimic nu-L poate limita să o fi făcut în diverse variante, de la bun început, şi nici să intrevină, într-un fel sau altul, în dezvoltarea lor. Faptul că aceste lucruri nu sunt menţionate în Vechiul Testament nu trebuie să ne mire mai mult decât acela că vine vorba despre un număr atât de mic de animale şi plante sau decât absenţa oricăror referinţe la mari evenimente istorice – fără legătură cu creştinismul şi rădăcinile lui – petrecute până în momentul scrierii textelor.
Ei, bine, Biblia – la fel ca orice document religios al oricăriei confesiuni – nu este o carte de istorie, nici una de biologie ori fizică. Autorii ei nu şi-au propus să alcătuiască o enciclopedie, iar dacă unele dintre texte au fost dictate de Dumnezeu însuşi, nici El nu şi-a propus asta. Biblia este o carte de credinţă şi, după părerea mea, oricine încearcă s-o citească în altă cheie, din altă perspectivă, greşeşte. Greşesc şi cei cei care ţin să identifice în Biblie aluzii la fenomene ştiinţifice şi evenimente tehnice (transformarea soţiei lui Lem în stană de sare, pentru că s-a uitat înapoi, ar fi urmarea unei explozii nucleare!), şi cei care vânează inconsecvenţele sau imperfecţiunile logice, dar – de partea cealaltă – greşesc şi cei care se uită strâmb la oamenii care îndrăznesc să comenteze în vreun fel ceea ce e scris în cartea sfântă.
Crezi sau nu crezi, asta e tot. Nu poţi să crezi un pic, cum nu poţi să fii un pic gravidă. „Crede şi nu cerceta” nu este o interdicţie a raţionalităţii, ci doar exprimarea – nu foarte inspirată, e drept – a acestui adevăr simplu şi logic.
Este evident că mulţi oameni care se declară creştini plutesc în confuzie. Nu poţi să fii creştin şi să nu crezi în Viaţa de Apoi ori să crezi în reîncarnare. Nu e nicio supărare dacă gândeşti aşa, dar nu eşti creştin. Creştinismul – ca oricare altă religie, precizez încă o dată – este un tot unitar. Nu te poţi situa ÎN INTERIORUL lui decât dacă ţi-l asumi ÎN ANSAMBLU. Nu poţi să fii parţial creştin, n-are sens. Nu te împiedică nimeni nici să fii ateu, nici liber cugetător, nici să crezi în Dumnezeu fără a crede în ceea ce spune Biblia sau Biserica. Liberul arbitru e valabil şi pentru credinţă. Dar trebuie să te decizi ce eşti.
Tot în confuzie plutesc şi cei care protestează faţă de predarea religiei în şcoli (nu a MODULUI de predare, ci a însăşi prezenţei în programă), dar îşi botează religios copiii, se cunună în biserică şi se îngroapă cu popă. Or fi acestea ritualuri atee? Biserica e bună să te căsătorească, dar n-are ce căuta în şcoală? De ce botezăm copiii care, mai târziu, nu vrem să fie „îndoctrinaţi” cu religie? Botezul nu e tot dogmatic, preoţii de la botez nu sunt „burtoşi, bărboşi şi cu lanţuri la gât ca 50 Cent” (citat real)?
Dar m-am îndepărtat. Scuze.
Există o contradicţie de fond între creaţionism şi evoluţionism? Primul susţine că lumea a fost creată de Dumnezeu, al doilea – că „Universul, Pământul, fiinţele vii, societatea etc. trec printr-un proces continuu de dezvoltare” (cf. DEX). Poate îmi scapă mie ceva, dar unde e contradicţia? E ca şi când am susţine că există o contradicţie (ba încă antagonică!) între afirmaţia că am sădit o sămânţă şi aceea că din sămânţă a crescut o plantă, care a produs la rândul ei seminţe. Am citit cu atenţie Biblia, de mai multe ori, şi n-am găsit nicăieri ideea că Dumnezeu, după ce a creat lumea, a şi ÎNGHEŢAT-o. Universul, Pământul, fiinţele vii şi societatea chiar evoluează, se schimbă, nu într-un trecut biblic ori geologic, ci în prezent, sub ochii noştri! Românii nu arată şi mai ales nu se comportă nici ca dacii, nici ca romanii, nici măcar ca românii din urmă cu un secol. Nu suferă de aceleaşi boli, nu au aceeaşi medie de viaţă, necum aceleaşi obiceiuri!
Aparenta contradicţie are mai multe surse. Cea mai supărătoare dintre ele este falsificarea premiselor. Cu sau fără bună ştiinţă. De pildă, identificarea evoluţionismului cu afirmaţia că „omul se trage din maimuţă”. În primul rând, Darwin (foto) NU a susţinut aşa ceva, ci doar că au strămoşi comuni. În al doilea rând, e o simplificare grosolană a teoriei lui. În al treilea rând, aşa cum am văzut mai sus, definiţia evoluţionismului iese cu mult în afara construcţiei biologului britanic (care, în treacăt fie spus, credea în Dumnezeu). Chiar dacă aceasta ar fi infirmată în totalitate, evoluţionismul ar rămâne în picioare, din motivul amintit mai sus: îl vedem cu ochii noştri, nu trebuie să ne demonstreze nimeni nimic.
De partea cealaltă, oamenii de ştiinţă au reuşit să explice o mulţime dintre lucrurile care ne înconjoară şi care se petrec în Univers, dar în privinţa CREAŢIEI acestuia sunt departe de-a se fi pus de acord. Şi chiar dacă la un moment dat din toate variantele ar rămâne una singură – Big Bang, urmat de expansiune, să zicem, căci e cea mai populară – nici măcar Stephen Hawking, ateu declarat, nu are un răspuns la întrebările supărătoare: 1. Ce a fost ÎNAINTE de Big Bang?; 2. DIN CE s-a creat materia împrăştiată în Univers? Ca să nu mai adaug alta, şi mai sâcâitoare: DE CE a avut loc Big Bang?
Dumnezeu a creat lumea şi a lăsat-o să evolueze, intervenind doar atunci când consideră că e cazul. Este o perspectivă perfect coerentă, care nu conţine nicio contradicţie în termeni şi care pe mine mă mulţumeşte pe deplin.
Restul sunt detalii, pe care teologii şi oamenii de ştiinţă le pot discuta pe îndelete. Ceea ce şi fac, de bună vreme, cel puţin în Occident. Era şi timpul. În definitiv, la orice calendar ne-am raporta, omul gânditor există de cel puţin şase milenii. Or, din acest interval, religia şi ştiinţa au fost despărţite doar în ultimele cinci-şase secole. Nici prin cap nu i-ar fi trecut lui Pitagora că trebuie să fie o contradicţie între Teorema lui şi existenţa zeilor!
Şi în această privinţă, ca şi în multe altele, România e mai înceată. Şi nu mă refer atât la disponibilitatea şi capacitatea BOR de a accepta frăţia ştiinţei, cât la deschiderea noastră, a tuturor. Totuşi, graţie unor oameni precum Magda Stavinschi şi Basarab Nicolescu, s-a mai aflat, cât de cât, şi pe plaiurile noastre (inclusiv printr-un ambiţios program şcolar), că ştiinţa şi religia nu se mai urăsc de moarte. Numai că, la noi, fără ură şi fără dispreţ e mai greu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
