Definitorii pentru aceasta ar fi romanele semnate de Ioana Baetica şi Claudia Golea, Dragoş Bucurenci, Adrian Schiop şi Ionuţ Chiva, in nici un caz cele ale unor Bogdan Popescu şi Sorin Stoica, Florina Ilis şi Doina Ruşti, Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici, Marin Mălaicu-Hondrari ori Adrian Chivu, autorul unui Caiet de desen care i-a lăsat pe cronicarii noştri bouche bee.
Cine scrie bine, cu vână realistă sau influxuri onirice, cu fineţe psihologică şi subtilitate prozastică, cine e tentat de o construcţie romanescă mai amplă ori, dimpotrivă, de complexitatea unei existenţe prinsă in infinitezimalul unei pagini, cine ştie să construiască un personaj şi să-l conducă prin mai multe scene pregnante, acest Cine generic nu poate fi un prozator din ultima generaţie. E ca o predestinare reiterată de un oracol critic. Căci, dacă Dragoş Bucurenci şi Claudia Golea sunt insăşi proza noastră tânără, esenţa ei, autorii remarcabili (şi remarcaţi) trebuie să-şi găsească altă afiliere. Sunt, automat, mai „bătrâni" (Bogdan Popescu, Filip Florian), mai „ieşeni" (Dan Lungu, L.D. Teodorovici), dispăruţi fără ghilimele (Sorin Stoica), poetizanţi (M. Mălaicu-Hondrari) sau prea productivi (Florina Ilis, Doina Ruşti)...
Citit la primul nivel, romanul lui Adrian Chivu se inscrie in trend-ul 2000, aşa cum acesta e reproiectat de comentatori care nu vor să renunţe la propriile etichetări. Un adolescent retardat, iubindu-şi mama şi urât fiind de o bunică ingreţoşată, care l-ar vrea internat, o omoară pe aceasta din urmă, o tranşează şi o depozitează bine intr-un canal, după ce, in alte ocazii domestice, se culcuşise alături de mamă dincolo de limita incestului. Pe acest fond, faptul că tatăl are aventurile lui sentimentale, incurcându-se chiar cu educatoarea fiului său, aproape că poate fi inţeles. Retardare şi degenerare, horror casnic, tabuuri incălcate fără jenă, mizeria unei umanităţi bolnave sau a unei societăţi cum este cea actuală – ar adăuga imediat un cititor conservator in sensul rău al termenului, confundând tema cu tratarea ei şi planul normativ-social cu cel, inclinat până la nebunie şi crimă, al literaturii autonomizate. Ceea ce reţine atenţia, in primul rând, in acest caiet cu orori este scriitura neobişnuită in care ele sunt invelite şi livrate. „Aveam poftă să desenez şi să scriu o poveste", arată la un moment dat personajul-cheie, narator implicat, necreditabil dar expresiv, al intâmplărilor din familia lui. Mai importante decât intâmplările respective (uneori teribile, devastatoare) sunt insă percepţiile individuale asupra lor; şi la fel de semnificativ ca acest halou perceptiv este notaţia lui, personalizată in fragmentare.
Adolescentul care se leagănă, vrea să sugă degetele mamei sau ale educatoarei, primeşte cu incântare maşinuţe şi biscuiţi de la la tatăl venit in vizită şi adoră, când iese afară după ploaie, să treacă prin bălţi stropind trecătorii scrie cam rafinat şi cam elaborat pentru un adolescent cu dizabilităţi. Experienţa lui literară, nu se ştie de unde obţinută, o depăşeşte net pe cea socială, in acea buclă frecvent intâlnită de rupere a unei convenţii epice şi infiltrare insidioasă a alteia. Pentru a obţine un efect de autenticitate, Camil Petrescu renunţa la naratorul impersonal şi il punea pe mondenul Fred Vasilescu la lucru scriitoricesc. Iar printre alte calităţi, aviatorul cu succes la femei o avea şi pe aceea de a scrie precum Camil Petrescu! Schimbând ce e de schimbat şi păstrând proporţiile, tânărul Adrian Chivu cade şi el ca intr-o capcană in propria regie discursivă. Romanul este al unui retardat, dar nu poate fi scris, de către el, aşa: „Robinetul şi palmele care se freacă de o bucată de săpun. Apa se aude intrerupt. Şi vocea ei care cântă. Cred că se uită in oglindă pentru a se identifica, pentru a urmări traseul sinuos al oboselii, al infrângerii şi-al imbătrânirii. Poate işi trage buzele in sus şi in jos printr-o mişcare a muşchilor faciali, pentru a observa dacă dinţii ii sunt galbeni, sau albi, sau cariaţi. Dacă gingiile par sănătoase, sau au ajuns negre şi miros a apă stătută. Apoi işi intinde puţină pastă pe periuţa de dinţi şi incepe igiena dentară. Aud cum scuipă. Aud cum firele din peria de dinţi ating dinţii. Cum scuipă şi işi clăteşte cavitatea bucală. Cum opreşte robinetul, lăsând cântecul să iasă mai tare din plămâni. Pot să-mi inchipui cum se şterge pe mâini. Mama a deschis geamul la baie. Sunetul este inconfundabil. La ora asta, câteva raze de soare transformă baia in interiorul incandescent al unui bec. Faianţa ia foc, aşa cum iau foc şi oglinda şi inoxul instalaţiilor sanitare." (pp. 97-98).
Atenţia mărită la detalii se extrage din realitatea imediată a personajului pentru a se organiza literar, in cadre bine decupate şi montate. „Dacă nu ştii cum e, nu pot să-ţi spun", se adresează direct acest narator talentat şi experimentat lectorului pe a cărui complicitate mizează. Ceea ce trăieşte el nu poate fi exprimat exact, iar dacă totuşi „transcrierea" este posibilă, lucrurile şi senzaţiile nu pot fi impărtăşite decât de aceia care au parcurs, pe cont propriu, experienţe similare. Nu numai că adolescentul nostru poate să spună (să scrie) ceea ce trăieşte; dar el are distanţa şi răceala scriitorului profesionist, spiritul de observaţie al acestuia, rupturile şi alternările de planuri, asociaţiile plastice, interferenţele controlate intre secvenţele din prezent şi cele din trecut, replici mai noi şi amintiri mai vechi. Inclusiv ambiguitatea in care sunt scăldate intâmplările narate (incestul, adulterul, omorul) este abil intreţinută de un scriitor matur, care poate fi – şi este – Adrian Chivu, dar nu poate să fie eroul său cu probleme. Memoria, caleidoscopică, reţine pentru a pune pe hârtie, pe lângă gesturile şi faptele hotărâtoare, o sumedenie de dialoguri banale, expuse live. Glumind puţin pe deasupra acestui Caiet de desen, adolescentul retardat funcţionează ca un aparat de inregistrare ultraperformant şi, intr-o aceeaşi măsură, ca unul de proiecţie ficţională la cei mai inalţi parametri calitativi.
In pofida acestei excelenţe afectând verosimilitatea romanului, paginile impresionează tocmai prin cufundarea lumii inconjurătoare intr-un lichid ce va provoca, la orice contact, reacţii chimice nebănuite: sensibilitatea puternică şi alergică a unui eu „degenerat". Comunicarea băiatului cu familia lui se face, la un nivel de suprafaţă, intr-o cuminte aparenţă conversaţională. Intre o intrebare oarecare şi răspunsul la ea apar insă elemente şi fragmente, limpezi sau obscure, dintr-un arierplan pe care numai protagonistul il simte şi il ştie. Lumea lui este cu totul alta decât lumea lor. Dialogurile domestice au prin urmare injoncţiuni şi linii de absurd, vocile exterioare patinând pe „un interior fără nimeni altcineva". Scenele din bucătărie, cu bunica deloc iubitoare, sunt de o elocvenţă neagră a demenţei prin derapaj. Aproape aceleaşi replici urmează, in capitole diferite ale Caietului, aceleaşi marcaje prin care ura reciprocă dintre bunică şi nepot se manifestă repetitiv. Iată a doua „intrare": „03.04. Lumina este albă. Aşez firimiturile in formă de pătrat. Câteva sunt prea mari şi incerc să le pisez. Bunica a intrat ţinându-se de uşa frigiderului. «Aici erai!» Eram acolo. «Ce faci?» Incă două firimituri şi terminam pătratul. Biscuiţii se terminaseră. Inainte să plece, mama mi-a făcut cacao cu lapte şi câteva felii de pâine prăjită. Nu-mi era foame. Bunica s-a apropiat de mine. «Ce faci tu aici?» Avea un miros greu, de medicamente. Pentru mama. Erau două coji de pâine din care voiam să fac doi ochi. Mai aveam şi un fir negru pe care voiam să-l aşez in loc de gură. Şi-a scos ochelarii. «De ce nu vrei tu să-ţi laşi părinţii in pace?» Nu i-am răspuns. Nu ştiam ce să-i răspund. Imi era frică. Un vânt rece imi amorţise faţa. «Nu mai ţipa aşa că nu are cine să te audă.» Eram zgâlţâit. «Tu chiar nu inţelegi nimic?» Copacul se mişca in toate părţile. L-am cuprins cu braţele, pentru a nu fi scos din rădăcini. Câteva ramuri au căzut pe pământ. Am trecut de gât şi piept şi m-am ascuns in pântec. «Uită-te la mine când vorbesc. Chiar nu pricepi nimic? Ceva trebuie să inţelegi, nu se poate!» Desenam. «Ba n-o să mai desenezi nimic.» Am ascuns blocul de desen şi creioanele colorate. Si caietele le-am luat din mâinile bunicii şi le-am ascuns tot acolo. Unde era maşinuţa roşie, pachetul de biscuiţi şi poza părinţilor. «Dacă mai ţipi, o să te omor!» Bunica a smuls faţa de masă şi tot ce construisem s-a imprăştiat pe jos." (pp. 67-68). Mai puţin proza de faţă.
Caiet de desen este fără indoială unul dintre cele mai interesante (sub toate aspectele) romane scrise la noi in ultimii ani. Citatul nu are valoarea cititului, cartea constituind şi intreţinând o atmosferă cu totul specială. Morbiditatea, stranietatea, realismul sordid şi fantasmaticul otrăvit sunt chei care deschid câteva uşi. Rămân blocate altele.
Pledez pentru inscrierea lui Adrian Chivu in rândul prozatorilor reprezentativi pentru noua generaţie. Dacă unora li se va părea prea talentat pentru a figura in acest eşalon, ar putea beneficia de o incadrare tematică. Relaţii incestuoase şi adulterine, lichidarea unei bunici agresive, hăcuirea şi ascunderea cadavrului ei: o perfectă racordare la trend-ul critic al generaţiei 2000.
*) Adrian Chivu, Caiet de desen. Un roman, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, 192 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut cronica literara in Adevarul literar si artistic (1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009). Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura, Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul „Titu Maiorescu" al Academiei Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de literatura romana.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
