Bazin afirma, ne amintim, ca, la cinema, nu vedem succesivele stari ale lumii, ci trecerea de la una la cealalta.
Dupa el, asadar, in fata ecranului de cinema (ori de televizor) lucrurile s-ar petrece "ca in viata": si intr-un caz, si in celalalt, as avea experienta directa, imediata, nu a prezentului, ci a prezentarii, nu a unui ceva incremenit in prezent, ci a ivirii lui, a itirii lui in prezenta, simultan cu retragerea din aceeasi prezenta a unui altceva iesit la iveala cu doar o clipa inainte.
Personajul lui Toussaint din Baia ne sugereaza ca modul acesta de a ne descrie experienta trecerii timpului nu este prea fericit. Peretele din fata, ne spune personajul acesta care s-a trezit ca s-a instalat in cada fara sa stie prea bine de ce si nici pentru cata vreme, peretele din fata, asadar, era plin de crapaturi, iar o fisura parea sa castige teren: "Ore in sir ii pandeam extremitatile incercand zadarnic s-o vad inaintand". "Alteori, continua el, ma dedam la alte experiente. Imi supravegheam pielea fetii intr-o oglinjoara si, paralel, deplasarea acelor pe cadranul ceasului de la mana. Dar fata mea nu lasa sa se vada nimic. Niciodata."
Nu vedem niciodata crapaturile inaintand, nici ridurile aparand, ori adancindu-se. Ceea ce vedem e ca pe peretele acesta pe care, acum o clipa (ori ieri, ori acum o saptamana) l-am privit, nu era nici o crapatura, iar acum este. Ceea ce vedem e ca pielea aceasta pe care, acum o clipa, am privit-o si am vazut ca era neteda acum exista un rid. Oricat de ascutita ti-ar fi privirea, oricat te-ai stradui sa elimini orice ti-ar putea distrage atentia, niciodata nu poti sa percepi miscarea, niciodata nu poti sa vezi ceea ce trece si se petrece.
Experienta personajului lui Toussaint ne spune mai multe. Ne mai spune, bunaoara, ca este deajuns sa nu mai privesti ceva pentru ca acesta sa se transforme, ori sa nu mai fie unde era adineauri. Cat ai clipi din ochi. Crapaturile si ridurile se ivesc si se adancesc numai si numai cand ai pleoapele plecate. Niciodata nu faci experienta ivirii, ci numai a ivitului, niciodata a disparitiei, ci doar a golului lasat. Miscarea nu e data in experienta, ci e o constructie (ori reconstructie) a mintii noastre de fiinte inzestrate, intre altele, cu memorie.
Daca cerem imaginilor (ori numai unora dintre ele) sa fie fidele experientei noastre vizuale, nu imaginea cinetica este cea care are cel mai inalt grad de fidelitate, ci fotografia. O fotografie precum cea de mai sus, cu care Etienne-Jules Marey isi ilustreaza articolul din 1882 din La Nature, "La photographie du mouvement".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
