Prefaţă
Deambulări îndrăzneţe în culisele literaturiiromâne
(fragmente)
de Vitalie Ciobanu
De câţiva ani, în presa noastră culturală a apărutun nume nou, Ioana Revnic. O tânără tenace, harnică şi ambiţioasă.O mare iubitoare de literatură, o cititoare pasionată. Ioana Revnicşi-a dezvoltat o vocaţie aparte pentru dialogurile literare, pecare le-a publicat în ultimii ani în Familia, Românialiterară, revista Cultura şi Ziarul de Duminică,reunindu-le în volumul pe care îl avem în faţă. Ioana Revnic aduceîn interviurile sale candoarea Transilvaniei natale, rigoarea şiacurateţea universitarului de croială central-europeană, îndulcităcu plăcerea zăbavei valahe la care îşi invită interlocutorii. Îşiconstruieşte cu grijă dialogurile/scenariile apropierii, studiazăopera viitorilor săi intervievaţi, se documentează îndelung, alegemomentul potrivit - trebuind, uneori, să desfăşoare un impresionantasediu, cvasi-cotidian, ca un agent de teren, înarmându-se curăbdare şi cu ştiinţa prealabilă a psihologiei "ţintei" sale. Dealtfel, titlul cărţii spune multe despre felul de abordare alIoanei Revnic: ea îşi dresează intervievaţii, le îmblânzeşteasprimea sau reticenţa de primă instanţă, atacă temele centrale alecreaţiei lor, dovedind rigoare şi competenţă academică, le ridicătemele "la fileu", stimulându-le pofta de vorbă, prin ingenioaseschimbări de registru, îi face să îşi dezvăluie fragmente dininterioritatea vulnerabilă, dosită în spatele "efigiei" cu carene-au obişnuit, cu care s-au impus în conştiinţa publiculuiromânesc: Alex Ştefănescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, IoanaPârvulescu, Mircea Horia Simionescu, Augustin Buzura, GeorgeBălăiţă, Nicolae Breban, Petru Popescu, Ilie Constantin, EmilBrumaru, Adrian Popescu, Ana Blandiana, Emil Hurezeanu, MihaiCimpoi, Mirela Stănciulescu…
Am un sentiment insolit ca prefaţator al unei cărţicare cuprinde între coperţile ei atâtea nume importante aleliteraturii române contemporane, iar faptul că autoarea aconsiderat că îmi pot aşeza alături de aceşti scriitori propriileopinii mă obligă să privesc cu mai multă atenţie la "compania" încare am nimerit şi la felul în care aceşti creatori se "dezgolesc"sub tirul întrebărilor ce le-au fost adresate.
Ioana Revnic a reuşit să obţină mai mult decât nişterăspunsuri punctuale la întrebările ei: a adunat un şir deconfesiuni ce surclasează strategiile de imagine ale celorchestionaţi. Poeţi, prozatori, eseişti şi critici, autori deistorii literare, constructori de reviste, de instituţii culturalesau de "locuri ale memoriei", cum este Sighetul -, scriitorii"dresaţi" de Ioana Revnic - unii dintre ei, adevărate răpitoare,carnasieri nemiloşi! - vorbesc despre ei înşişi cu o plăcere lesnesesizabilă şi o predispoziţie ce contrazice tiparul unui interviu"clasic", privit mai ales ca un scurt interstiţiu între două cărţi,ca un prilej de divertisment între două isprăvi literare.Parafraza, cochetăria, jocul de glezne, sincerităţile abrupte,umflarea premeditată a "muşchilor" analitici sau parada de metaforeconstituie elementele obligatorii ale acestui spectacol oferit deinvitaţii Ioanei Revnic.
Autoarea a ales să recurgă, aproape în fiecare caz,la nişte introduceri narative: e o mică ceremonie de iniţiere acititorului în atmosfera dialogului care urmează, o modalitateoriginală care sporeşte intriga şi captează atenţia publicului,oferindu-i acces la reversul psihologic al temei. Elementele dedecor, specificul împrejurărilor în care se poartă discuţia,stările de spirit ale scriitorului intervievat, dar şi propriilemici istorii care asigură legătura dintre jurnalist şi scriitor sauo seamă de "accidente" colaterale fac parte din economia acestorinterviuri, sporindu-le savoarea şi ineditul. Cum este, de exemplu,întâmplarea cu reportofoanele Ioanei Revnic care s-au blocat chiarla începutul dialogului cu Alex Ştefănescu, ea trebuind să recurgăla un subterfugiu, pentru a depăşi momentulneplăcut.
Altădată, autoarea revine pentru a reformula anumiteîntrebări, a aduce precizări asupra subiectului dezbătut, sau purşi simplu pentru a-i surprinde pe scriitorii intervievaţi într-ostare de spirit mai propice. La fel de firesc, "filmul" îşiabandonează subit convenţia ficţională, camera de luat vederi aautoarei lunecă în lături, dezvăluind fragmente de ambient: piesede mobilier, obiecte care completează intimitatea scriitorului, cumsunt, de pildă, numeroasele aparate de radio din biblioteca luiMircea Horia Simionescu - un hobby, o ciudăţenie care îl transformădin autor în personaj.
Într-o altă situaţie, discuţia se întrerupe pentru cailustrul intervievat să schimbe câteva cuvinte cu persoana care aintrat în încăpere, ca apoi firul să se reînnoade firesc, dinpunctul unde rămăsese. E un efect ce accentuează senzaţia deautenticitate, accesul la timpul interzis (nouă, profanilor) alunor momente unice, extrase din banalul cotidian, în care s-apetrecut actul comuniunii dintre cei doi convorbitori. Iată osecvenţă cu Nicolae Breban, Cristina, soţia acestuia, şi IoanaRevnic, care înregistrează… "ieşirea din cadru": "Unii măîntreabă de ce scriu romane atât de ample. Romanele mele sunt amplepentru că temele sunt foarte mari. Dacă vrei să scrii FraţiiKaramazov nu poţi să te rezumi la şaptezeci de pagini, oricât degenial ai fi… (Se opreşte…) Cristina, adu puţin romanulîncoace…Ţine-l în mână puţin!… Ăsta e ultimul roman, terminat acumcâteva zile! Sunt ,,doar" patru sute cincizeci de pagini (A4,scrise la calculator). Poţi să-l deschizi să vezi cum arată…(A fost momentul în care am devenit protagonista unui evenimentirepetabil, observă Ioana Revnic: eram prima persoană din afarafamiliei care vedea romanul Jiquidi finalizat, înainte de a fitrimis la editură."). Aşa cum s-a înţeles, am dat cu italicespusele romancierului şi cu "obişnuit" comentariul adiacent alautoarei noastre.
Introducerile narative şi secvenţe din "off" -recte, scenele din actualitatea interviului respectiv - sunt o"marcă înregistrată" a Ioanei Revnic, care vor fi "gustate",apreciate pentru valoarea lor în sine. Autoarea manifestă în acestepasaje autoreferenţiale un talent narativ, o fineţe a observaţieipsihologice şi a detaliului de atmosferă, croşetându-şi ideile pemarginea textului de bază ca o artistă preocupată să dea "adâncime"sau o anume perspectivă spaţială şi afectivă, în cele din urmă,tabloului la care lucrează, aşezându-şi dialogurile într-un fel depasse-partou de album intim. Persoanele intervievate aparastfel, în faţa noastră, nu doar prin ceea ce spun,afirmă şievocă ele însele, ci şi prin universul deculori, sunete şi imagini ce le însoţeşte ca parte a uneiidentităţi inconfundabile.
Un univers revelat graţie sensibilităţii şiimaginaţiei artistice a autoarei:"Azi, 14februarie 2008, la orele amiezii, la capătul dinspre PiaţaVictoriei al străzii Paris, o mulţime de curioşi s-a adunat înjurul unui bărbat cu baston. Ceea ce îi contraria pe trecători erafaptul că acel domn în vârstă, slab, uşor adus de spate, îmbrăcat -pe un frig paralizant - doar într-o flanelă albă de bumbac,în pantaloni gri, de stofă, şi în papuci de casă, stătea nemişcatşi ţinea în mâna dreaptă, în poziţie perfect verticală, un bastonelegant, din mahon. Purta ochelari de vedere pe a căror lentilăstângă era lipită o bucată de hârtie portocalie, pe post deocluzor. Câţiva dintre cei aflaţi acolo s-au apropiat de bărbatulcu baston şi au încercat - fără succes - minute în şir, să îldetermine să se mişte, să râdă, să plângă sau să spună ceva. Insula rămas neclintit şi sobru, asemenea unei gărzi de la BuckinghamPalace. Cu fiecare secundă care trecea, numărul curioşilor creşteaîn progresie geometrică, astfel că, în scurt timp s-au strâns înjurul necunoscutului câteva sute de mii de oameni. Pentru a degajazona, la faţa locului au descins numeroase echipaje ale forţelor deordine… Astfel s-ar putea reda, colorând realitatea în nuanţelesenzaţionalului, ceea ce ar fi trebuit să fie prima mea întâlnirecu Mircea Horia Simionescu."
"Emil Hurezeanu mă aştepta în picioare,îndărătul biroului. În locul unui costum sever, de culoare închisă(precum acelea cu care obişnuieşte să apară la televizor) şi înlocul unei cămăşi cu butoni preţioşi la manşete, purta o cămaşă încarouri alb-albastre şi o pereche de blugi. M-a salutat zâmbitor, avenit înspre mine, am făcut cunoştinţă, apoi m-a poftit să mă aşezla masa de şedinţe. Nu s-a întors la birou, ci a rămas în stângamea. Întrebările au început să curgă. Răspunsurile se depănau peîndelete."
În spaţiul din interiorului"chenarului" ce le-a fost rezervat, scriitorii Ioanei Revnic îşidezvăluie chipul, fiinţa morală (cu luminile şi umbele ei), putereagândului şi, finalmente, stilul personal.
După ce vom fi parcurs adevărurile subiective,profilurile psihologice şi spirituale ale unor interlocutori cupretenţii din acest complex volum de dialoguri, în spateleîntrebărilor meticulos construite, vom mai face o descoperire: opersoană suavă dar şi puternică în acelaşi timp, una care nu sesfieşte să-şi expună cu francheţe, ca într-un ritual împărtăşit,satisfacţiile şi dezagrementele, asprimea unor abordări incomode şimomentele de melancolie, pasajele de însufleţire şi ironiasurâzătoare cu care îşi însoţeşte deambulările în culiseleliteraturii române de azi. E un portret cumulat din multelenaraţiuni, emoţii şi mărturisiri personale, plutind ca o batistăparfumată deasupra ţarcului cu "lei", pe care sagacea ardeleancăi-a dresat cu pricepere şi candoare.
*
Dresură de lei
(fragmente)
Nicolae Breban:
- Aţi imaginat în paginileMemoriilordumneavoastră episodul Judecăţii de apoi la careDivinitatea ar fi îndreptăţită să vă întrebe dacă v-aţi urmat saunu vocaţia. Când aţi ştiut sigur că veţi deveni scriitor? Aţi fostîntotdeauna convins că scrisul e adevărata dumneavoastrăvocaţie?
- Draga mea, întrebarea e destul de grea, pentru căaceastă certitudine a vocaţiei seamănă cu certitudinea în iubiresau în prietenie. Am spus în tinereţe că te îndrăgosteşti de un omde o sută, de o mie, de un milion de ori - asta e iubirea. Şi înprietenie e la fel. Prietenia e acea legătură mereu reiterată.Mereu - nu o singură dată - îl recunoşti pe celălalt ca mareprieten. Prieteniile şi iubirile se sparg când nu-l mai recunoştipe celălalt, când febra încetează, când celălalt devine un omnormal. Când nu mai eşti nebun, căci prietenia şi iubirea suntforme de nebunie blândă, liniştită. Cu vocaţia e la fel. Vocaţiaeste asemenea credinţei în Dumnezeu. Acum recitesc o carte a luiUnamuno şi el citează fraza Sfântului Apostol Pavel - ,,Cred,Doamne, ajută necredinţei mele!", care se potriveşte şi cândvine vorba de vocaţie.
Am scris undeva că spaima de ratare m-a urmărit toatăviaţa, mă urmăreşte şi acum. Mă biciuiesc mereu cu următorulexemplu: Cezar Petrescu avea gloria mea, dar, după moartea lui, nuse mai vorbeşte de el. Pot să păţesc ca CezarPetrescu.
Nu mai vorbesc de numeroasele momentecând, în străinătate, singur, puţin uimit de ce mi se întâmplă, mătrezeam noaptea pe la trei-patru şi mă gândeam că am ratat. Îmispuneam: ,,Uite, stau aici la Göttingen, într-o cămăruţă, cu niştestudenţi din America, Turcia, Asia, iar la Bucureşti Marin Preda şiNichita stau la Casa Scriitorilor, sau halăduiesc, sau sunt flataţide toţi. Numele meu era tăiat din reviste, cărţile mele - scoasedin biblioteci.
Au fost momente, multe momente cândm-am gândit că am ratat.
Şi acum cred că am ratat într-un fel,pentru că n-am avut forţa să rămân la Paris, ca Cioran, ca Ionescu,ca Brâncuşi, ca Ţepeneag. M-am întors din nou într-o ţară decultură mică, marginală, care nu are emoţia propriilor valori şi,mai ales, nu are emoţia valorilor mari, reacţionând doar lascriitori de felul lui Topîrceanu sau Minulescu.
Augustin Buzura:
− După 1989, cărţile dumneavoastră (traduse în maimulte limbi) au fost bine primite în străinătate, dar receptareacriticii autohtone v-a fost, de multe ori, ostilă. De ce? Seamănăsau nu opacitatea şi maliţiozitatea unor comentatori actuali cuobtuzitatea şi virulenţa cenzorilorcomunişti?
− Adevărul e, că după Revoluţie nu măaşteptasem să fiu contestat în campanii succesive, denigrat etc.,mai mult decât fusesem înainte, de către atâtea nulităţiliterar-politice. Fiind însă dinainte antrenat, nu mi-a fost preagreu să suport şi această tentativă de linşaj intelectual şi moral.Am crezut în mine, în cărţile mele, în convingerile la care amajuns. Nimeni nu mă poate face mai bun sau mai rău decât sunt.Viaţa mea, cărţile şi tot ce fac sunt afacerea mea personală. Îmispuneam în sinea mea că, dacă aceste nulităţi care mă urmăreau cuura lor reuşesc să mă distrugă, înseamnă că îmi merit soarta. Iarapoi, aceşti-nu-ştiu-cum-să-le-spun, contestă pe cei ceexistă. Dacă se contestă ei între ei cine-i bagă înseamă?
Unii, neştiind nici ce fac, nici câtcâştig, mă invidiau pentru funcţie, deşi nu-i împiedica nimeni săse implice în proiecte publice. Laşii de odinioară şi impostoriiprerevoluţionari care au descoperit între timp politica, îmiatribuiau anumite simpatii politice fără nici un temei. De fiecaredată m-am întrebat cine sunt cei ce vor să mă desfiinţeze, de undeau apărut şi ce au făcut înainte. Dar mai ales m-am interesat pecine laudă, ce au scris şi cine-i mână atât de aprig în luptă. Şim-am liniştit. "Zeii" lor îmi amintesc, pe un alt plan, de Papua şide Noua Guinee…
Alţii, oamenii lor din suită, nu credcă şi-au terminat lecturile obligatorii din clasa a noua. Fac însăclasamente, dau note la purtare şi acordă premii Nobel, chiar dacăpe vremea când generaţia mea şi eu însumi scriam şi ne băteam cucenzurile, ei încă beneficiau de căldura pântecelui matern.Agresivitatea unora şi haina politică, foarte de dreapta, pe care oîmbracă sunt menite să ascundă ori contracte cu Securitatea orilucruri şi mai urâte.
La noi se trăieşte din scandaluri. Aşacă nici în lumea literară nu puteau să lipsească. Timpul mi-a datde cele mai multe ori dreptate. Cu certitudine, mai sunt câţiva care au făcut mult rău şi ar merita să fie în sfârşit cunoscuţi aşacum sunt. Cenzorii comunişti despre care vorbiţi erau mai blânzidecât aceşti nenorociţi. Şi mult mai culţi, oricât ar părea deciudat. Aveau chiar şi un sentiment de respect pentruintelectuali…
Pomeneaţi şi de traduceri. E adevărat,am fost tradus în multe limbi străine, am fost publicat de edituriimportante, sunt membru al câtorva academii şi societăţi academice,am fost comparat cu nume ilustre ale literaturii contemporane…Dovadă că sunt expirat!
Eugen Simion:
- Aţi fost coleg cu Nichita Stănescu laLiceul ,,Sfinţii Petru şi Pavel" (astăzi Colegiul ,,I. L.Caragiale") din Ploieşti. Se spune că, încă de pe atunci, îşidobândise statutul de ,,mică vedetă". Ce făcea Nichita Stănescu înpostura de ,,mică vedetă" - era un răzvrătit, un excentric, unegoist? Dezvăluiţi-ne, vă rog, câteva din amintirile dumneavoastrălegate de adolescentul Nichita Stănescu…
-Nu,Stănescu Hristea Nichita nu era încă în oraşul nostru o vedetă.Era, doar, un copil blond şi corpolent, apoi un adolescent blond şifrumos ca un zeu nordic, cum am zis odată, apoi un tânăr totfrumos, blond şi fermecător, cu două însuşiri care ne complexau penoi, ceilalţi: a) avea un succes formidabil în relaţia cu colegelenoastre de la Liceul de Fete şi b) scria versuri băşcălioase,ingenioase (numite mai târziu "argotice"). Mai târziu, când amvăzut caietele sale de tinereţe, am constatat că, lângă poemele întradiţia Topîrceanu, scria şi poeme serioase, argheziene şibarbiene. Cópii după tablourile maeştrilor. Îşi pregătea unelteleşi stilul. Nu, Nichita Stănescu nu era un egoist, nu era nici unrăzvrătit. Era doar un adolescent care-şi lua anumite libertăţi şiîncerca, vorba lui Ion Barbu, custura limbajului său liric încăneformat...Cuvântul "vedetă" nu i se potriveşte. De altfel, înoraşul nostru nu este posibil să fii vedetă. Nu se primeşte, nu seacceptă. Cine încearcă este numaidecât ucis de râsu-plânsul nostru,armă redutabilă care, de la Ion Luca Caragiale încoace, nu-i aşa,împiedică spiritul să se îngâmfeze prea tare.
NicolaeManolescu:
- Aţi publicat recent o proză -Alesul- într-un volumcuPoveşti de dragoste la primavedere, apărut la editura Humanitas… Citind istorioara, amîncercat să ghicesc (dar nu am reuşit) ce credeţi despre dragoste…Sper că nu împărtăşiţi părerea unuia dintre protagonişti,antipaticul inginer Apostoiu, care declară că ,,Femeia trebuie săfie de la natură frumoasă, iar bărbatul cu picioarele pe pământ.Restul e literatură"…
-Povestirea este, de fapt, o actualizare a MiciiSirene a lui Andersen, iar eroul amintit intră într-o anumitătipologie în care l-aş include şi pe grobianul Iancu Gore, cel careare revelaţia miracolului în Douăsprezece mii de capete devite de Mircea Eliade. Cuvintele lui sunt nişte clişee şi suntcaracteristice unui asemenea tip de personaj…
- Vorbiţi iar despre literatură şi ocoliţi răspunsulla întrebarea mea…
- (Ezită)Ce cred eu despre dragoste?Cred că, din păcate pentru noi, dragostea adevăratăse întâmplă foarte rar în viaţă şi, de obicei, se sfârşeşte prost.Nu întâmplător toată literatura, în afară de melodramă, ocoleştehappy-end-ul, iar acest lucru se petrece nu pentru că în literaturăe mai interesant să termini prost ceea ce ai început bine, cipentru că o asemenea situaţie e mai apropiată de realitate. Iarfaptul că focul iubirii se stinge, că pasiunea care te face săcrezi în nemurirea sentimentului este supusă, la rându-i, rigorilorexistenţei şi trece - cum trec frunzele toamna - esteabsolut îngrozitor. Aş spune apoi că a te îndrăgosti ţine, totuşi, deceva miraculos, nu de ordinea cea mai banală a lucrurilor. Cădragostea-i oarbă, e foarte adevărat; e ceva dincolo de calcule, deadaptări, de situaţii obişnuite; e un miracol şi nu mă referneapărat la acelcoup de foudrede care vorbesc francezii. E o întâlnire miraculoasă(sper, din toată inima, să nu fie doar una ... chimică) dintre unbărbat şi o femeie...
Alex Ştefănescu:
- Merită să faceţi critică literară?Care a fost cea mai mare recompensă pe care aţi primit-o de cândfaceţi critică literară?
- N-am primit nici o recompensă! Iaravantajele pe care le-am obţinut în calitate de critic literar nusunt cele pe care le-am aşteptat eu de la viaţă. Un critic literarse bucură de autoritate, chiar inspiră teamă şi este exact ceea cenu-mi doream eu.
Pentru alţii e foarte important calumea să se teamă de ei; pentru mine - nu! Eu mi-am dorit foartemult să fiu iubit. Sunt sentimental, sunt originar din Bucovina şimi-aş fi dorit să fiu poet sau prozator ca să fiu iubit de cititorişi nu să inspir teamă. Acest avantaj al unui critic pentru mine nueste un avantaj.
Apoi faptul că am fost obligat săcitesc foarte multe cărţi proaste este iarăşi un dezavantaj. Aş fivrut să citesc în mod liber cele mai bune cărţi ale lumii. Şi multeopere valoroase din literatura universală au rămas necitite. Pentrumine este o mare pierdere şi nu ştiu dacă o să mai am timp să lecitesc până la sfârşitul vieţii.
Un avantaj real ar fi acela că amputut, în general, să citesc, fără să tot mă scuz în faţasocietăţii că citesc. Am avut o justificare pentru a practicaaceastă plăcere. Cuiva care mă vedea cu cartea în mână puteam să-iexplic că nu este o distracţie, ci o obligaţie profesională. În modsimilar, mi-ar fi plăcut să fiu pedichiurist, ca să atingpicioarele unor femei frumoase, fără ca lumea să mă suspecteze căsunt frivol, afemeiat etc. Aş fi putut să spun că, pur şi simplu,îmi fac profesia!
Emil Hurezeanu:
− Opţiunea dumneavoastră pentrupublicistică înseamnă despărţirea definitivă deliteratură?
− Nicidecum, fiindcă au început împreună. Opţiuneamea pentru literatură a fost, mai întâi de toate, o opţiunepublicistică. Am debutat în 1975 cu poezii şi cronici literare înrevista Transilvania din Sibiu.
Din perspectiva scriitorului careaş fi putut să fiu, experienţele de la Europa Liberă, îndeosebicele cuprinse între 1982 şi 1990 au fost foarte acaparatoare şi auprovocat o deviere a destinului meu literar. Nu ştiu dacă ar fifost mai bine să fi rămas în România şi să fi devenit un scriitorpe jumătate autocenzurat, aflat în spaţii de penumbră, până în1990, iar după aceea să fi intrat într-o epocă în care literaturanu mai e un loc privilegiat. Aş fi avut mai multe cărţi de poezie,aş fi scris, cu siguranţă, proză, mi-aş fi păstrat intact dispreţulpe care îl aveam în studenţie pentru publicistica foiletonistică.Atunci, prin foiletonistică şi publicistică voiam să ajung înspaţiile mari, în estuarul literaturii, care, pentru mine însemnasă fii autor de romane, de epopei.
Între 1982 şi 1990, m-am lăsatprins în plasa unor experienţe jurnalistic-politice foarteinteresante, dar şi foarte dure, care îţi răpesc orice urmă decandoare. Era perioada când comunismul dospea şi începea să secoacă, iar atunci m-am aflat chiar în inima vulcanului. Asta nutrebuia, în mod necesar, să mă deturneze, dar mi-a luat timpul,mi-a luat apetitul pentru reflexivitatea lirică, distanţele faţă defenomene. Când pui uniforma de cruciat, cum mi s-a întâmplat mie,rişti să pierzi. Pe atunci, căştigaţi erau trubadurii care rămâneauacasă cu soţiile, cântând şi iubind.
Deşi am mai scris poezii şi proză relativ puţin, nuvăd pierdută povestea asta cu literatura, am, în continuare, un modde a interpreta lumea ce are legătură cu literatura şi ce se vamanifesta ca atare, în jurnal, de pildă.
- Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătirelaEditura Curtea veche
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
