- Stimată Doamnă, mulţi ani aţi avut o rubrică despretraduceri în "România literară", semnaţi acum altă rubrică,despre literatura feminină în lume, în general tot despretraduceri. Sunteţi, în mod limpede, una dintre cele mai avizatepersoane din România care ne-aţi putea vorbi despre situaţiatraducerilor. Ne-aţi putea face un tablou sumar al celor ce seîntâmplă azi, 2011, faţă de începutul anilor 90?
S-au petrecut mai multe fenomene, în ultimul deceniu, după ceficţiunea a revenit în graţiile cititorilor, acaparaţi timp de undeceniu de confesiune (autobiografii şi jurnale şi corespondenţă),de anumite genuri (literatura închisorii, fantasy, SF şi horror,prea puţin traduse înainte). După 2000 s-au impus câteva colecţii,au deja profilul bine conturat: "Biblioteca Polirom" care probabilajunge în curând la mia de titluri (sau deja a depăşit-o?), "RaftulDenisei" la Humanitas fiction, "Fiction" de la Editura Trei (careiniţial a promovat insistent romane psihologice), "Babel" de laNemira, "Premium" de la Editura Litera, colecţiile editurii Leda şimultele colecţii de la Editura Rao. Au apărut edituri mici (eu leiubesc enorm) dedicate unei singure literaturi: Meronia, carepublică scriitorii catalani, Omonia dedicată literaturii greceşti,Taj care a ochit o ţară-continent, India.
Şi încep să aibă vizibilitate "oamenii cărţii", coordonatorii decolecţii, cei ce îşi pun amprenta prin gustul, îndrăzneala şijudecata lor pe lecturile noastre, prin dubla selecţie: titluri şitraducători. Şi rămân în umbră (încă!) redactorii, cărora li sedatorează fineţea şi nuanţa ca stil, rigoarea şi corectitudinea calimbă.
- De ce credeţi că se traduce atât de mult, practic aproapetot, cărţi bune laolaltă cu cărţi proaste, ca să nu mai vorbesc deabsolut toate premiile posibile, e nevoia de a afla ce e nou, cumse scrie pe alte meleaguri sau cumva dintr-un sentiment almarginalului, al provincialului?
- Eu văd în fenomenul traducerii un indiciu de normalitate. Şiun semn de curiozitate din partea cititorilor români. Dacă nu am fisincronizaţi cu piaţa internaţională de carte, dacă ar trece anipână să ajungă la noi tot ce e noutate (bestseller, debut, premiianuale), abia atunci s-ar instala complexul provinciei.
- Toate statisticile spun că literatura tradusă se cumpărăcovârşitor mai bine decât literatura română nouă. Vedeţi ocauză?
- Cred că este tot un fenomen absolut natural. Se traduce dinatâtea literaturi, de la Vest la Est (de la autorii spanioli desucces precum Carlos Ruiz Zafon şi Felix J. Palma, la cei dinîndepărtatul Orient, ca japonezul Haruki Murakami şi chinezul MoYan), de la poliţist nordic la sud-americani ca José Donoso, dinnobelizaţi şi cei ce merită cu prisosinţă premiul (Amos Oz, PhilipRoth) până la bestseller recent. Şi cum poate rivaliza o singurăliteratură cu toată bogăţia asta?
Iar indiciul cert de normalitate este faptul că se traduc cumare promptitudine şi debutanţi. Mă refer la cei publicaţi înultima jumătate de an, de la Gaudeamus 2010 până la Bookfest 2011:Adam Ross, Ali Shaw, Stefan Merrill Block şi Reif Larsen. Să nu uitscriitoarele extraordinare, aflate la prima lor carte: MarishaPessl, Maria Dueñas şi Anuradha Roy.
- Cum se explică avalanşa de titluri?Are vreun fundamentsentimentul meu şi al altora că se traduce pe bandărulantă?
- Piaţa îşi are jocul ei între cerere şi ofertă. Aici, ofertacreează în timp cererea. Să dau un singur exemplu: Umberto Eco este"părintele inconştient" al unui gen care face ravagii pe planetă -thriller esoteric. Iar succesul genului îşi are originea în "Numeletrandafirului". Şi când o carte naşte un gen, piaţa cere traducereaaltor titluri. Şi se produce "invazia".
A doua explicaţie este puţin mai complicată. Mereu se audlamentări că înainte de 1989 se citea mai mult. Apăreau puţinetitluri şi le citeau toţi amatorii de ficţiune. Cred că astăzi seciteşte mai mult, cititorii s-au diversificat ca interes şi gust allecturii, unii citesc roman istoric, alţii SF, cititoarele caută şichicklit şi "romance". Editurile caută să satisfacă toatedorinţele, de aici impresia de avalanşă.
A treia explicaţie ţine de rolul editurilor, ele îşi formeazăpublicul, îşi adjudecă şi scriitorii achiziţionând drepturile deautor. Şi atunci, multele titluri au multe ţinte: să momească pecititori spre genuri noi, să promoveze autori cunoscuţi în culturaproprie, dar ignoraţi la noi etc.
- Dintre sutele, poate miile de traducători, cei mai mulţitineri, îi alege cineva pe cei mai buni, îi îndrumă? Cândva existao şcoală, existau nişte atestate de traducători…
- Cred că există câteva situaţii, în linii mari: oameni care audescoperit o carte şi s-au îndrăgostit de ea, au vrut s-o traducă,împărtăşind altora minunăţia descoperită, sau oameni ochiţi deeditori şi îndemnaţi să traducă, ori ei înşişi interesaţi detraducere şi căutând editori. Îmi vine în minte Mariana Ştefănescu,fascinată de Milorad Pavić cu neasemuitul "Dicţionar khazar". SauMihai Cantuniari, care începea să traducă o carte care-i plăcea dinpură plăcere şi fără contract cu editura. Aşadar o tagmă detraducători dăruiţi şi primejdioşi, fiindcă traduc doar autori şicărţi cu care au afinitate. Şi breasla foarte serioasă deprofesionişti ai traducerii, cu uşurinţa de a intra în orice zonă,registru stilistic, o specie extraordinară de "cameleoni". Şi uniişi alţii, absolut necesari şi fără preţ.
Cât despre alegere şi îndrumare, cred că editurile cu redactoriilor specializaţi şi scrupuloşi sunt o şcoală serioasă. Există"şcoala Humanitas", "şcoala Polirom", există editori care ştiu săaleagă pentru fiecare carte traducătorul potrivit. Cred că DenisaComănescu are cea mai bogată experienţă, fiindcă i-a "moşit" pemulţi dintre tinerii traducători. Sau Livia Szász, cu flerul rar dea se aventura să publice pe Orhan Pamuk, de a găsi traducătoareadin turcă: istorie fericită, cu un Nobel pentru autor, la o lunădupă ieşirea traducerii pe piaţă, cu un premiu al UniuniiScriitorilor pentru Luminiţa Munteanu. Şi Bogdan-AlexandruStănescu, învăţând rapid să reziste unui ritm infernal de şapte-optcărţi pe lună, să caute traducători şi pentru o limbă cum este,spre exemplu, daneza, din care la noi nu s-a prea tradus.
Ştiu că există un masterat al traducerii la Facultatea de limbistrăine, condus de doamna Lidia Vianu, care poate fi o pepinierăextraordinară, cunosc câţiva tineri care deja au exerciţiul făcutşi aşteaptă şansa de a traduce literatură contemporană, nu doarthriller, mystery sau alte genuri.
- Cum se face că fenomenul invers, adică traducerile dinromână în alte limbi este atât de subţire? Dezinteres? Lipsă debani? Suntem noi neinteresanţi?
- Fenomenul invers înseamnă întâi formarea unor românişti, omuncă nevăzută pe care şi-a asumat-o Institutul Cultural Român, einu apar prin generaţie spontanee sau ca iepuraşii din pălăriascamatorului, se investeşte mult şi în timp îndelungat.
Dar s-au petrecut mici miracole. Unul este mediatizat astăzi:Joaquín Garrigós, marele noroc al literaturii române în Spania,care a tradus "Patul lui Procust", "Jurnalul" lui Mihail Sebastian,proza lui Mircea Eliade, a început să exploreze serios literaturainterbelică şi a avut parte de câteva revelaţii: Anton Holban şiMax Blecher, Hortensia Papadat-Bengescu. Joaquín Garrigós a făcutposibil ca 2011 să fie Anul literaturii române în Spania, iar presaspaniolă scrie azi despre "Cartea şoaptelor" a lui VarujanVosganian, despre Petru Cimpoeşu, despre MirceaCărtărescu.
- Unde ne aflăm noi într-o comparaţie europeană?
- Într-o postură originală, ca de obicei, dar categoricsuperioară. Şi, risc să spun, la nivelul a trei privilegii. Primulţine de bogăţia limbii române, probată de monumente ale traducerii:Biblia, capodopere aparţinând lui Dante şi Shakespeare, luiCervantes şi Goethe. Ca "moară în vânt" între nord şi sud, întrevest şi est, limba română a avut parte de numeroase influenţe,păstrând din tot ce era expresiv. Să ne mirăm că sună extraordinarîn limba română şi sârbul Milorad Pavić şi turcul Orhan Pamuk şialbanezul Ismail Kadare??!
Al doilea privilegiu: pasiunea traducătorilor pentru autorimari, dar care scriu în limbi de circulaţie restrânsă sau aparţinunor culturi îndepărtate de noi. Iată un exemplu: finlandezul MikaWaltari şi-a aşteptat decenii bune traducătorul, adică pe TeodorPalic. Literatura japoneză a ajuns atât de iubită când a crescut otânără generaţie de traducători, de care, în parte, se face"vinovată" Angela Hondru.
Al treilea este altfel de "privilegiu", ce ţine de istorianoastră, culturală şi politică. Nenorocirea primelor deceniipostbelice i-a obligat pe marii scriitori să se dedice tălmăcirii,ca să poată supravieţui. Atunci Lucian Blaga şi Gellu Naum ausemnat traduceri în loc de opere originale. Şi s-a impus un nivelînalt, foarte înalt în traducere. Poate aşa se explică şifascinaţia faţă de atâtea literaturi străine, venite la noi înveşminte neobişnuit de frumoase şi tulburător de familiare înacelaşi timp.
- Există o întrebare nepusă şi un răspuns care oaşteaptă?
- Cred că nu m-aţi întrebat ce am făcut mai interesant din 2001încoace, de când "Adevărul literar şi artistic" mi-a oferit şansade a publica aproape săptămânal. Şi nu am avut până acum prilejulsă îmi exprim gratitudinea pentru generozitatea echipei conduse deCristian Tudor Popescu, aşa că o fac acum, căci încă mi-e dor caredoare de suplimentul de 16 pagini, plin de nerv şi de substanţă. Aminiţiat acolo o serie de interviuri cu traducători sub titlul "Ceifără nume pe copertă", din dorinţa de a-i pune în valoare pe fraţiinevăzuţi ai scriitorilor.
Între timp, unii au plecat dintre noi: Emil Iordache, al căruinume rămâne legat de o nouă tălmăcire a capodoperei tolstoiene"Anna Karenina", de Boris Pasternak şi al său "Doctor Jivago", JanGrosu, cel ce l-a recreat pe bravul soldat Svejk în limba română.Şi regretul şi vinovăţia se amestecă, nu am dus mai departe seria,nu a ieşit din ea un volum, aşa cum meritau traducătorii.
Şi tot în ALIA am început seria "Cărţi pereche", eseurianticomparatiste, punând în relaţie două cărţi, una din literaturanoastră şi corespondenta ei în altă literatură, vădind straniiasemănări, fără vreo influenţă directă. Din 2005, am continuatseria în "România literară", de câţiva ani o găzduieşte "ViaţaRomânească", în rubrica intitulată "Cărţi paralele". Am aflat căplac multor cititori subtili, de la distinsele doamne care mi-aufost profesoare la facultate până la tinerii eseişti. Pot să-midoresc o bucurie mai mare?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
