Ajatashatru era celebru în tot Rajasthanul pentru că înghiţea săbii telescopice, mesteca cioburi de sticlă din zahăr hipocaloric, îşi planta ace boante pe braţe şi făcea un şir nesfârşit de alte scamatorii, cu secrete doar de el ştiute – şi de verii lui – numite puteri magice, spre a vrăji prostimea.
Prin urmare, când a sosit momentul să achite cursa, adică suma care se ridica la 98,45 euro, fakirul nostru a scos la iveală singurii lui bani pentru întreaga deplasare, o bancnotă falsă de 100 de euro imprimată pe o singură faţă, pe care i-a întins-o şoferului cu un gest nonşalant, sugerându-i că poate păstra restul.
În clipa în care Gustave Palourde a strecurat bancnota în portofel, Ajatashatru a făcut un gest rapid, arătând cu mâna spre imensele litere galbene I-K-E-A care tronau pe clădirea albastră. Ţiganul şi-a ridicat privirea spre cer atât cât i-a trebuit clientului său să tragă rapid de firul transparent şi elastic legat de degetul mic. Cu ajutorul căruia, într-o fracţiune de secundă, banii au ajuns înapoi, în mâinile proprietarului iniţial.
– A, să nu uit, aveţi aici numărul dispeceratului nostru, a spus şoferul, mulţumit de banii puşi la loc sigur, în portofel. În cazul în care veţi avea nevoie de un taxi la întoarcere. Avem şi transport cu furgonete, dacă va fi cazul. Chiar şi demontate, mobilele astea ocupă o groază de spaţiu, credeţi-mă.
N-avea să ştie niciodată dacă indianul înţelesese vreo iotă din ce îi turuise el în timp ce căuta în torpedo, de unde a scos o carte de vizită pe care se putea vedea o dansatoare de flamenco făcându-şi vânt cu un evantai in forma celebrului triunghi de plastic alb de pe plafonul taxiurilor.
Apoi i-a întins-o străinului.
– Merçi, i-a răspuns acesta în franceză.
Îndată ce Mercedesul roşu de la Taxi Gitans a dispărut, fără niciun ajutor din partea iluzionistului obişnuit să facă să dispară doar elefanţi indieni cu urechi mici, Ajatashatru a pus cartea de vizită în buzunar şi a început să studieze mamutul comercial care se întindea în faţa sa.
În anul 2009, Ikea renunţase la ideea de a-şi deschide magazine în India, pentru că legea locală impunea o administraţie mixtă, suedezo-indiană, cu aceasta din urmă majoritară, pe deasupra. Şi astfel gigantul nordic a făcut un pas înapoi, neavând nicio intenţie să îşi împartă prada cu cineva, şi cu atât mai puţin cu nişte îmblânzitori de şerpi, mustăcioşi şi pasionaţi de comedii muzicale kitsch.
În acelaşi timp însă, liderul mondial în prêt-à-meubler făcuse totuşi un parteneriat cu UNICEF pentru a lupta împotriva sclaviei şi a muncii în rândul copiilor. Proiectul, care includea cinci sute de sate din nordul Indiei, făcuse posibilă construirea mai multor centre de sănătate, de nutriţie şi de educaţie. Într-o asemenea şcoală aterizase şi Ajatashatru după ce fusese alungat, cu mare scandal, încă din prima săptămână de lucru la curtea maharajahului Lhegro Singh Lhe (pronunţaţi Le gros cinglé), unde fusese angajat ca fakir-bufon. Avusese ghinionul să subtilizeze o felie de pâine cu susan, un pacheţel de unt fără colesterol şi doi ciorchini de struguri bio. De fapt, avusese ghinionul să-i fie foame.
Drept pedeapsă, pentru început hotărâseră să îi fie rasă mustaţa, o măsură severă în sine (chiar dacă lipsa ei îl întinerise pe loc), apoi i se ceruse să aleagă: ori îşi va ispăşi pedeapsa prestând o activitate de combatere a furtului şi a delincvenţei în rândul şcolarilor, ori i se va tăia mâna dreaptă. La urma urmei, un fakir nu se temea nici de durere, nici de moarte…
Dar, spre marea uimire a publicului său, pe care îl obişnuise cu tot soiul de acte de automutilare (beţe de frigărui înfipte în braţe, furculiţe în obraji, săbii în pântece), Ajatashatru a refuzat a doua ofertă, în favoarea primei.
-Scuzaţi-mă, domnule, ştiţi cumva cât e ceasul, vă rog?
Indianul a tresărit puternic. Un tip spre patruzeci de ani, îmbrăcat în trening şi cu sandale în picioare, se proptise în faţa lui, nu fără dificultate, cu un cărucior încărcat cu un munte de cutii de carton, pe care doar un campion la Tetris sau un psihopat le-ar fi putut aranja într-o asemenea ordine.
Pentru Ajatashatru, întrebarea a sunat mai mult sau mai puţin cam aşa: Scuzaţmăduomleştiţcâteuoravăruog?
Pe scurt, nimic cu adevărat de înţeles, iar la rândul său nu putea oferi alt răspuns decât WHAT?
Omul, pricepând că are de-a face cu un străin, şi-a atins încheietura mâinii stângi cu arătătorul de la dreapta. Şi în cele din urmă fakirul s-a luminat, a ridicat capul spre cer şi, obişnuit să orienteze după soarele indian, i-a spus francezului cât e ceasul, cu un decalaj de trei ore şi treizeci de minute. Iar omul, care înţelegea engleza mai bine decât o vorbea, şi-a dat seama pe loc cât de târziu se făcuse şi că ar fi trebuit de mult să îşi ia copiii de la şcoală, aşa că s-a grăbit să îşi reia cursa nebunească spre maşină.
Privind toţi oamenii aceia care intrau şi ieşeau din magazin, indianul constata cu uimire că foarte puţini, adică mai precis nici unul nu purta costum de mătase sclipitoare. Şi turban, cu atât mai puţin! Efectul-cameleon fusese ratat. Şi nu îşi mai dorea decât să nu rateze cumva şi întreaga misiune. Treningul cu sandale ar fi fost de bază. La întoarcere va trebui să aibă o discuţie cu vărul Jamlidanup (pronunţaţi J’aime le Dan’Up). El insistase să se îmbrace aşa.
Apoi, Ajatashatru a aruncat o privire spre uşile de sticlă care se deschideau şi se închideau în faţa lui. Tot ce ştia despre lumea modernă aflase doar din filmele hollywoodiene şi bollywoodiene văzute la televizorul mamei sale adoptive, Sihringh (pronunţaţi Seringue sau The Ring, pentru anglofili). Şi a constatat cu surprindere că acele dispozitive, bijuterii ale tehnologiei moderne după părerea lui, erau dureros de banale pentru europenii care nu le mai acordau nici cea mai mică atenţie. Dac-ar fi avut o asemenea instalaţie la Kishanyogoor (pronunţaţi Quiche au yoghourt), ar fi contemplat în fiecare zi, cu aceeaşi emoţie, acele uşi de sticlă de la intrarea în templul tehnologiei. Însă francezii nu erau decât nişte copii răzgâiaţi.
Cu mult timp în urmă, când avea doar vreo zece ani, înainte ca primul semn de progres să-şi fi făcut apariţia la ei în sat, un aventurier englez aflat în trecere îi arătase o brichetă şi îi spusese: «Nicio tehnologie îndeajuns de avansată nu poate fi deosebită de magie.» Dar copilul de atunci nu pricepuse mai nimic. «Pur şi simplu, asta înseamnă că unele lucruri care pentru mine sunt absolut banale ţie ţi se pot părea vrăjite, dar totul nu ţine decât de nivelul tehnologiei din societatea în care trăieşti.» Şi atunci, de sub degetul străinului, ţâşniseră nenumărate scântei micuţe, ce dăduseră viaţă unei frumoase flăcări albăstrui, calde şi strălucitoare. Iar înainte să plece, el îi dăruise, în schimbul unui ciudate solicitări despre care vom vorbi ceva mai încolo, acel obiect magic, de nimeni încă ştiut în sătucul pierdut la marginea deşertului Tarthar, care îi fusese de mare folos lui Ajatashatru ca să-şi pună la punct primele numere de prestidigitaţie, trezindu-i totodată dorinţa de a deveni cândva fakir.
Şi cu o zi în urmă, când urcase în avion, încercase aproape acelaşi sentiment extraordinar. Călătoria fusese o experienţă nemaipomenită pentru el, care nu reuşise să se ridice niciodată mai sus de coada vacii (sacre), atât cât îi permitea mecanismul ascuns sub fund în timpul numeroaselor sale levitaţii publice, adică vreo douăzeci de centimetri, dacă totul mergea ca uns. Iar cea mai mare parte a nopţii şi-o petrecuse privind fermecat prin hublou, cu gura căscată.
Într-un târziu, după ce s-a recules în pragul uşilor glisante, indianul s-a hotărât să intre. Ce paradox, şi-a spus el privind spre locul de joacă pentru copii, aflat chiar în hol, Ikea a construit în India şcoli şi orfelinate, dar încă niciun magazin de mobilă!
Şi atunci şi-a amintit că de peste zece ore pornise la drum, cu autocarul şi cu avionul, ca să ajungă până aici şi că timpul lui era prea limitat pentru o misiune atât de importantă. A doua zi trebuia să se întoarcă acasă, tot cu avionul, desigur. A grăbit pasul şi a început să urce scările imense acoperite cu linoleum albastru.
Pentru cineva venit dintr-o ţară occidentală cu tendinţă democratică, domnul Ikea dezvolta un concept comercial cel puţin insolit: vizitarea forţată a propriului său magazin.
Aşadar, dacă un client avea treabă la autoservirea de la parter, era obligat să urce la primul etaj, apoi să străbată un uriaş culoar nesfârşit care şerpuia printre camere, saloane şi bucătării unele mai frumoase ca altele, să treacă prin faţa unui restaurant îmbietor, unde putea să mănânce chifteluţe de pui sau rulouri cu somon, după care să coboare la departamentul de vânzări şi să îşi facă în sfârşit cumpărăturile. Practic, o persoană care venea să cumpere trei şuruburi şi două cuie putea pleca, patru ore mai târziu, cu o bucătărie complet echipată şi o indigestie pe cinste.
Suedezii, persoane foarte înţelepte, găsiseră de cuviinţă să traseze o linie galbenă pe podea pentru a arăta calea de urmat în cazul în care vreun vizitator ar fi avut proasta inspiraţie să se abată de la traseul cuvenit. Prin urmare, cât timp s-a aflat la etaj, Ajatashatru nu a făcut nici un pas pe alături de linia galbenă, convins că împăraţii mobilei de pin poziţionaseră categoric şi lunetişti pe dulapuri, întru zădărnicirea oricărei tentative de evadare a vreunui client luat de valul dorului de libertate.
Într-un asemenea încântător decor, omului nostru din Rajasthan, care până atunci cunoscuse doar austeritatea interioarelor indiene, i-ar fi convenit de minune să se mute cu totul, să se aşeze la masa Ingatorp şi să fie servit cu un gustos pui tandoori de o tânără suedeză în sari albastru cu galben, ca apoi să se strecoare în aşternuturile Smörboll de pe patul moale Sultan Fåvang, sau să se afunde într-o cadă cu apă caldă şi să se relaxeze după un asemenea solicitant voiaj.
Dar, la fel ca în spectacolele lui de magie, totul nu era decât o iluzie. Cartea pe care o luase la întâmplare din biblioteca Billy era doar banală bucată de plastic învelită într-o copertă, televizorul din salon avea la fel de multe componente electronice ca un acvariu, iar de la robinetul acela nu cursese niciodată o picătură de apă caldă (şi nici rece, de altfel) cu care să îşi fi putut umple cada.
Cu toate acestea însă, în mintea lui începea să încolţească un gând, mai exact să îşi petreacă noaptea exact acolo. La urma urmei, nu avea nici rezervare şi nici bani de hotel, iar avionul decola a doua zi la ora 13, toată averea lui fiind doar faimoasa bancnotă de 100 de euro, pe care o păstra numai pentru momentul în care va cumpăra patul, iar trucul cu elasticul invizibil nu putea funcţiona la nesfârşit.
Mulţumit că reuşise să găsească o rezolvare pentru noaptea ce avea să vină, Ajatashatru se putea concentra de acum asupra misiunii sale.
Ajatashatru nu mai văzuse în viaţa lui atâtea scaune şi veioze şi atâţia cleşti de spaghete. Acolo, doar cât să întindă mâna, în faţa privirilor sale fermecate, se lăfăiau nenumărate obiecte, care mai de care mai interesante. Habar nu avea la ce foloseau cele mai multe dintre ele, dar asta nici nu mai conta. Cantitatea lor îl tulbura. O adevărată peşteră a lui Ali Baba. Dacă ar fi fost şi vărul lui acolo, sigur ar fi exclamat la fiecare pas: «Uită-te la asta! Şi la asta! Şi la asta!», ţopăind de la un raft la altul ca un băieţel şi punând mâna pe tot ce i-ar fi ieşit în cale. Dar el era singur, aşa că «Uită-te la asta! Şi la asta! Şi la asta!» nu-şi putea spune decât în sinea sa, categoric fără să sară de la un raft la altul ca un băieţel şi fără să pună mâna pe nimic, ca nu cumva să pară nebun. La el în sat nebunii erau loviţi cu bâte lungi de lemn. Şi nu avea deloc curiozitatea să afle dacă în Franţa se bucurau de o soartă mai bună.
Toate acele castroane şi veioze îi aminteau, într-un fel anume, că venea totuşi dintr-o lume foarte diferită. Iar pe cea pe care o vedea în jur nu ar fi cunoscut-o niciodată dacă soarta nu l-ar fi adus aici! Neapărat va trebui să îi povestească şi vărului său totul, absolut totul. Dac-ar fi fost şi el aici! E foarte greu să te bucuri de unul singur de tot ceea ce vezi sau reuşeşti să descoperi. Iar nostalgia are puterea să transforme şi cel mai spectaculos peisaj într-un pustiu mohorât şi anost.
Şi astfel, muncit de gândurile sale, indianul a ajuns uşor-uşor la departamentul de dormitoare, unde a dat cu ochii de o mare de paturi, acoperite cu pleduri care mai de care mai colorat, de care atârnau etichete cu nume imposibile şi de nerostit. Mysa Strå, Mysa Ljung, Mysa Rosenglim (oare cine se putea distra compunând cuvinte din litere alese orbeşte?). Şi, la tot pasul, perne pufoase aflate într-o dezordine riguros calculată invitau la odihnă.
La un moment dat a apărut o pereche de tineri, care s-au întins cu o oarecare pudoare pe un pat Birkeland, imaginându-şi probabil deja şi nopţile savuroase pe care aveau să le petreacă în el şi copilul care urma să vină. De altfel, pe un panou din apropiere se putea citi, şi în franceză şi în engleză, că unul din zece copii a fost conceput într-un pat Ikea. Dar, cu siguranţă, India fusese omisă din această statistică.
Tabloul acela idilic avea să se spulbere însă în mii de fărâme după ce doi copii au dat năvală ca doi sălbatici şi s-au aruncat într-un pat Aspelund, unde au dezlănţuit o bătălie crâncenă cu perne. Iar tinerii care stăteau tolăniţi doar la două paturi distanţă s-au ridicat năuci, grăbindu-se spre departamentul cu obiecte de toaletă, amânându-şi cu convingere orice plan de procreare.
Nici Ajatashatru nu a rezistat mai mult în acea atmosferă beligerantă şi şi-a căutat scăparea strecurându-se printre noptiere. Nu pentru că nu i-ar fi plăcut copiii, dimpotrivă, dar niciunul dintre paturile expuse nu făcea obiectul interesului său. Piesa mult dorită nu se afla în acest sector.
După un timp a identificat trei angajaţi îmbrăcaţi în culorile magazinului – şi ale drapelului naţional, galben şi albastru, ca sariul frumoasei suedeze care, în visurile sale îi oferea pui tandoori – foarte ocupaţi cu servirea clienţilor. Şi s-a apropiat de unul dintre ei, aşteptându-şi rândul.
Vânzătorul ales era un tip masiv şi chel, cu un aer bonom, cu ochelari cu rame verzi şi câte un diamant în fiecare ureche, genul uşor de identificat în mai puţin de trei încercări la concursul «Recunoaşteţi personajul». Se apleca asupra computerului, ridica din când în când capul spre cele două persoane din faţa lui, apoi revenea la monitor. După câteva minute petrecute astfel, a scos o pagină din imprimantă şi le-a întins-o, iar oamenii au plecat mulţumiţi, îndreptându-se cu paşi mari spre ieşire, nerăbdători să povestească tuturor că îşi cumpăraseră un dulăpior pentru pantofi chiar de la Jean-Pierre Coffe, care lucra acum la Ikea.
După ce s-a asigurat că vânzătorul vorbea engleza, Ajatashatru l-a întrebat dacă aveau expus şi ultimul model de pat cu cuie Kisifrötsikui. Şi pentru a da mai multă greutate cererii sale, a scos din buzunarul costumului o bucată de hârtie pe care a despăturit-o şi i-a întins-o.
Era o imagine color a unui pat pentru fakiri, din pin suedez veritabil, în trei variante de culoare, cu înălţime ajustabilă a cuielor (inoxidabile). Pagina fusese ruptă din catalogul Ikea din iunie 2012, tipărit în 198 de milioane de exemplare, mai precis dublu decât tirajul Bibliei.
Şi existau mai multe variante: cu două sute de cuie (foarte scump şi mai ales periculos), cu cinci mii de cuie (accesibil şi confortabil) şi cu cincisprezece mii de cuie (preţ bun şi, paradoxal, foarte confortabil). Iar deasupra lui stătea scris sloganul Pentru nopţi picante! Preţul de 99,99 euro (pentru modelul cu cincisprezece mii de cuie) era tipărit cu caractere mari şi galbene.
– Modelul nu mai există în magazin, i-a răspuns imediat într-o engleză corectă acel Jean-Pierre Coffe al mobilei executate în doi timpi şi trei mişcări, ca lădiţele pentru piersici. Ruptură de stoc.
Văzând că omul din faţa lui a încremenit, s-a grăbit să adauge:
– Dar poate fi comandat.
- Şi în cât timp îl aduceţi? a întrebat indianul, îngrijorat că totul fusese în zadar.
– Mâine îl veţi avea.
– Mâine dimineaţă?
– Mâine dimineaţă.
– E în regulă.
Mulţumit că reuşise să mai ajute un client, angajatul şi-a apropiat degetele de tastatură.
– Numele dumneavoastră?
- Mister Patel (pronunţaţi Paddle). Ajatashatru, scris cum se aude.
– La vache! a exclamat amploaiatul în faţa dificultăţii.
Şi mai mult din lene decât din comoditate, a pus un X în căsuţă, în timp ce indianul se întreba de unde oare cunoştea europeanul şi cel de-al doilea prenume al său, Lavash.
În concluzie, un pat Kisifrötsikui, model special pentru fakiri, din pin suedez veritabil, cu înălţime reglabilă a cuielor (inoxidabile). Ce culoare?
– Ce-mi sugeraţi?
– Roşu-puma, albastru-ţestoasă ori verde-delfin.
- Nu-mi dau seama foarte bine care ar fi legătura dintre culori şi animale menţionate, a mărturisit Ajatashatru, care nu îşi dădea seama foarte bine care ar fi legătura dintre culori şi animalele menţionate.
– Ne depăşeşte. Ţine de marketing.
– Bine, atunci să fie roşu-puma.
Vânzătorul s-a apucat să tasteze frenetic, uitându-se la monitor.
– Poftim, puteţi veni să-l ridicaţi mâine, începând de la ora 10. Altceva?
- Păi, da, doar o întrebare, o curiozitate. Cum se face că modelul de cincisprezece mii de cuie e de trei ori mai ieftin decât cel de două sute, care e mult mai periculos?
Omul l-a măsurat pe deasupra ochelarilor, ca şi când n-ar fi înţeles bine.
- Am impresia că nu aţi înţeles bine întrebarea mea, a repetat fakirul. Ce idiot şi-ar cumpăra un pat mult mai scump, mult mai puţin confortabil şi mult mai periculos?
- După ce veţi petrece o săptămână înfigând cincisprezece mii de cuie în cele cincisprezece mii de găurele din planşetă, nu vă veţi mai pune această întrebare, domnule, şi veţi regreta că nu v-aţi ales modelul evident mai scump, mai puţin confortabil şi mai periculos, cu doar două sute de cuie. Credeţi-mă!
Ajatashatru s-a arătat întru totul de acord şi a scos hârtia de 100 de euro din portofel, fiind atent să se vadă doar faţa imprimată. Şi renunţase la firul invizibil, deoarece sosise momentul să se despartă de ea pentru totdeauna. Misiunea ajunsese la final. Aici şi acum.
- Nu se plăteşte la noi, domnule. La casă, la parter. Dar veţi achita mâine. Face 115,89 euro.
Ajatashatru ar fi leşinat pe loc dacă nu s-ar fi ţinut bine de bucata de hârtie pe care vânzătorul i-o întindea cu zâmbetul pe buze.
– 115,89 euro? a repetat el, contrariat.
– 99,99 euro era preţul promoţional, valabil până acum o săptămâna. Uitaţi-vă, scrie aici.
Şi vânzătorul i-a indicat cu degetul lui dolofan o notă nu mai mare decât un picioruş de furnică, aflată în baza paginii din catalog.
– Ah.
Întreaga lume se năruise în jurul lui.
- În regulă. Sper că sunteţi satisfăcut de serviciile noastre. Dacă da, spuneţi la toată lumea. Dacă nu, abţineţi-vă. Mulţumim.
Şi cu acestea, tânărul Coffe, care considera tranzacţia încheiată, şi-a îndreptat faţa lui grăsună, cu ochelari cu ramă verde-delfin, spre femeia care se afla în spatele lui Ajatashatru.
– Bună ziua, doamnă, cu ce vă pot fi de folos?
Fakirul a fost nevoit să se retragă, pentru a face loc, holbându-se îngrozit la bancnota de 100 de euro, fără să aibă nicio idee de unde va face rost până a doua zi, înainte de ora 10, de cei 15,89 euro care îi lipseau.
Din volumul în curs de apariţie le Editura Baroque Books & Arts
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
