Ziarul de Duminică

Extraordinarul voiaj al unui fakir care a rămas blocat într-un dulap Ikea (III)/ de Romain Puértolas

Extraordinarul voiaj al unui fakir care a rămas blocat...

Autor: Ziarul de Duminica

31.10.2013, 23:41 161

Pe un panou imens, plasat nu departe de casele de marcat, Ajatashatru a putut citi că lunea, marţea şi miercurea magazinul se închidea la ora 20. Aşadar, pe la 19.45, după cum văzuse pe Swatch-ul din plastic al unei blonde planturoase, i s-a părut potrivit să se îndrepte din nou spre raionul de dormitoare.

După ce s-a uitat bine în jur, pe cât de atent, pe atât de discret, s-a strecurat rapid sub un pat dintr-o încăpere viu colorată, în nuanţe psihedelice, dar nici nu se instalase bine când o voce feminină electrică a răsunat în difuzoare şi, aşa culcat cum stătea, indianul a sărit ca ars şi a lovit cu putere cadrul care susţinea salteaua. Nu crezuse vreodată că ar fi capabil de o astfel de mişcare din poziţie orizontală.

Cu toate simţurile în alertă, fakirul îşi imagina deja lunetiştii cu armele îndreptate spre patul Birkeland, urmărindu-l de pe dulapurile lor cu degetul pe trăgaci, dublaţi de o trupă de comando franco-suedeză ce se apropia în pas alert ca să îl imobilizeze. Inima-i bătea în piept ca o coloană sonoră de la Bollywood. Şi atunci a scos acul de siguranţă de la cravată şi şi-a desfăcut nasturele de la guler, ca să apuce măcar să mai respire în voie. Sfârşitul aventurii sale era aproape.

Dar cum nu a apărut nimeni, după un timp indianul a tras concluzia că vocea din difuzor anunţase doar închiderea magazinului.

Şi a tras aer în piept, pregătit să aştepte.

 

Cu câteva ore mai devreme, imediat după ce vânzătorul îi preluase comanda, simţind un gol în stomac, Ajatashatru se îndreptase spre restaurant.

Habar nu avea cât se mai făcuse ceasul, fiind imposibil să te orientezi după soare într-un spaţiu închis. Vărul său Pakmaan (pronunţaţi Pacman) îi povestise cândva că în cazinourile din Las Vegas nu existau ceasuri. Pentru ca oaspeţii să piardă noţiunea timpului şi să cheltuiască mult mai mult decât îşi propuneau la început. Strategie preluată probabil şi de Ikea, cu succes, pentru că nicăieri nu se vedea niciun ceas pe pereţi, iar cele expuse pe rafturi nu aveau baterii, ca să vadă şmecherii cum trece timpul. Oricum, cu sau fără ceasuri, pentru Ajatashatru orice cheltuială în plus reprezenta un lux pe care nu şi-l putea permite sub nicio formă.

Indianul a început să caute din priviri o persoană cu ceas la mână şi a reuşit să citească ora pe un exemplar sport, cu o curea neagră, care părea să îi aparţină domnului Patek Philippe.

Era 14.35.

Fără un ban în buzunare, în afara bancnotei de 100 de euro pe care vărul său Jamlidanup i-o printase doar pe o singură faţă şi care, pusă lângă alţi 15,89 euro cash, i-ar fi permis să îşi cumpere mult doritul pat cu cuie, Ajatashatru s-a hotărât să pornească spre restaurantul de unde veneau arome de pui la cuptor şi peşte cu lămâie.

Şi s-a aşezat cuminte la coadă, în spatele unei doamne în jur de patruzeci de ani, subţire, blondă, cu părul lung, bronzată şi îmbrăcată ca o burgheză. Victima perfectă, s-a gândit Ajatashatru, apropiindu-se de ea. Mirosea a parfum bun. Degetele ei, cu unghii lăcuite bordo, au luat o farfurie din teanc şi un set de tacâmuri.

Iar în acel moment indianul a scos din buzunar o pereche de ochelari de soare Police şi şi i-a pus pe nas, apropiindu-se foarte mult de doamna din faţă, în timp ce îşi lua şi el o farfurie, un cuţit care nu părea prea ascuţit şi o furculiţă boantă, asemănătoare celor pe care obişnuia să şi le înfigă în limbă. Apoi s-a înclinat şi mai mult, începând să numere în gând. Trei, doi, unu. În acel moment, simţindu-se un pic prea înghesuită, franţuzoaica s-a întors brusc şi l-a lovit cu umărul, zburându-i cât colo ochelarii de soare, care s-au făcut ţăndări când au ajuns pe podea. Bingo!

– MY GOSH! a strigat fakirul holbându-se la ochelarii săi, după care şi-a pus deoparte farfuria şi a îngenuncheat ca să adune cioburile.

Nu era cazul să exagereze cu melodrama.

- Oh, sunt şocată! a rostit femeia, ducându-şi mâna la gură. Apoi şi-a lăsat şi ea farfuria deoparte şi s-a aplecat să-l ajute.

Ajatashatru se uita plin de tristeţe la cele şase bucăţi de sticlă fumurie cu reflexe albăstrui pe care le ţinea în palmă, în timp ce femeia îi întindea ramele aurite.

– Îmi cer scuze, sunt atât de neîndemânatică!

Escrocul s-a strâmbat puţin, ridicând din umeri, ca şi când situaţia n-ar fi fost chiar atât de gravă.

– Never mind. It’s OK.

- Oh, ba da, mind! Chiar mind! Vreau să vă despăgubesc.

Ajatashatru se străduia total neajutorat să mai aşeze bucăţile de sticlă la locul lor, în ramă, şi cum reuşea să fixeze una, cealaltă îi cădea în palmă.

Între timp, franţuzoaica scotocea prin geantă, după portofel, şi în cele din urmă a scos o bancnotă de 20 de euro şi s-a scuzat că nu-i poate oferi mai mult.

Indianul a refuzat politicos, dar la insistenţele burghezei s-a învoit totuşi să primească banii.

– Thank you. It’s very kind of you.

– E normal, e normal. Şi aş vrea să vă invit la masă.

Ajatashatru şi-a pus ochelarii de soare în buzunar şi şi-a luat farfuria.

Ce uşoară era viaţa de escroc. În câteva secunde câştigase cei 15,89 euro care îi lipseau pentru a putea să cumpere patul Kisifrötsikui, plus 4,11 euro bani de buzunar.

Unde mai pui că urma să mănânce pe săturate (roşii cu paprica, un rulou de somon afumat şi cartofi prăjiţi, o banană şi, pe deasupra, Coca-Cola fără bule), cu privilegiul de a nu fi singur la masă. Marie Rivière, aşa se numea doamna, venise cu propunerea să mănânce împreună şi să plătească ea totul, pentru povestea cu ochelarii.

Victima şi escrocul, antilopa şi leul, distrându-se de minune cu poveştile acelui insolit personaj cu turban şi costum de mătase. Dacă l-ar fi văzut cineva din Kishanyogoor, cu siguranţă nu şi-ar fi crezut ochilor. Ajatashatru, care depusese jurământul de castitate şi adoptase o dietă echilibrată, pe bază de cuie bio şi alte şuruburi, stătea la masă cu o europeancă fermecătoare, îmbuibându-se cu somon afumat şi cartofi prăjiţi! Dacă l-ar fi văzut cei din satul lui acolo, i-ar fi retras rapid licenţa de fakir şi poate că i-ar fi ras şi mustaţa. Şi, de ce nu, poate că i-ar fi dat şi o micuţă condamnare la moarte, aşa, ca să fie toată lumea mulţumită!

– Tot răul în bine, la urmă, i-a spus ea la un moment dat, roşind. Dacă nu aş fispartochelari, nu am fi cunoscut. Şi nici nu am fi putut să vă admire vreodatăfrumoşi ochii.

Probabil că nu se cuvenea ca o femeie să spună una ca asta. Probabil că nu se cuvenea să facă ea primul pas. Dar lui Marie îi plăceau cu adevărat ochii lui Ajatashatru, ce aminteau de Coca-Cola la culoare, cu punctele lor gălbui din iris, ca bulele efervescente din celebra băutură americană, care fatalmente acum lipseau cu desăvârşire din pahar. Puncte gălbui sau stelele? La urma urmei, ajunsese la vârsta la care o femeie trebuie să îşi ofere tot ce îşi doreşte. Pentru că viaţa trecea îngrozitor de repede. Şi uite-aşa, o mică busculadă la coadă la Ikea putea da rezultate mai bune decât trei ani de abonament la Meetic.

Indianul a surâs puţin stânjenit. Mustaţa i se arcuia la capete, amintind de Hercule Poirot, antrenându-i întreaga colecţie de piercinguri din buze, despre care Marie gândea că îi dădeau un aer sălbatic, viril, de băiat rău, în fine, tot ce putea fi mai atrăgător la un bărbat. Îmbrăcat într-o cămaşă, impecabilă. Ce combinaţie teribilă! Stilul acela dur, cu barba nerasă de trei zile, de aventurier seducător, capabil să stârnească fantezii.

– Mai rămâneţi la Paris? a întrebat ea, încercând să se domolească.

– Am putea spune şi aşa, i-a răspuns el, fără să precizeze însă că se pregătea să îşi petreacă noaptea la Ikea. Dar plec mâine. Am venit doar ca să cumpăr ceva.

– Ceva care merită efortul unei călătorii de şapte mii de kilometri dus-întors…, a remarcat cu înţelepciune frumoasa burgheză.

Şi atunci el a început să îi povestească. Venise în Franţa cu intenţia de a-şi cumpăra cel mai nou model de pat cu cuie, abia lansat pe piaţă. Un pat cu cuie se comportă în oarecare măsură ca o saltea cu arcuri. După o anumită vreme, începe să se lase. Cuiele se tocesc şi trebuie schimbate. De la sine înţeles, a omis să adauge că nu avea nici un ban şi că locuitorii din sat, convinşi de puterile lui magice, îi finanţaseră călătoria (alegând pe net cea mai ieftină destinaţie – aparent Parisul), ca să îşi cumpere un pat nou, în care să îşi poată alina durerile reumatice. O călătorie ca un soi de pelerinaj, Ikea asemuindu-se într-o oarecare măsură cu peştera din Lourdes, din punctul lui de vedere.

Şi după ce i-a povestit toate acestea, Ajatashatru a avut un sentiment foarte straniu, pentru prima dată în viaţa lui, în care ocolise întotdeauna adevărul – mai exact s-a simţit incapabil să îi mai toarne vreo minciună. Nu îi mai era deloc la îndemână, din pricina ei, o fiinţă atât de pură, tandră şi prietenoasă. Avea sentimentul că o murdăreşte. Şi că se murdăreşte pe sine. O umbră de vinovăţie, o senzaţie atât de ciudată… şi de derutantă, în aceeaşi măsură. Marie avea un chip fermecător, nevinovat şi blând. Un chip de păpuşă de porţelan, ce radia omenie, o omenie la care el fusese nevoit să renunţe, ca să poată supravieţui într-o junglă ostilă.

Apoi, pentru prima dată i se puneau şi lui întrebări, pentru prima dată cineva dorea să afle de la el şi altceva decât cum poate fi rezolvată o constipaţie cronică sau cine mai ştie ce problemă de erecţie. Şi atunci a început să îl cuprindă regretul, regretul că profitase de ea ca un golan, pentru o farfurie cu mâncare.

Şi mai erau şi privirile ei, zâmbetul ei. Nu cumva îi făcea curte? Cam straniu pentru o femeie, în ţara lui bărbaţii dădeau atacul, dar oricum el se simţea ca într-al nouălea cer.

În timp ce se gândea la toate astea, Ajatashatru mângâia în buzunar rama ochelarilor săi, atât de bine prelucraţi. Un mecanism secret permitea o strânsă îmbinare a celor şase bucăţi de sticlă, care, la cel mai mic şoc, săreau din locaşul lor, lăsând impresia că tocmai se spărseseră.

Şi de-a lungul timpului avusese plăcerea să constate că foarte multe persoane, pradă unui sentiment de vinovăţie, erau dispuse să îl despăgubească pe loc.

În realitate, nu era câtuşi de puţin o idee originală, Ajatashatru adaptase pur şi simplu eternul truc cu vaza făcută ţăndări, descoperit într-o veche carte de magie.

Din volumul în curs de apariţie le Editura Baroque Books & Arts

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

Comandă anuarul ZF TOP 100 companii antreprenoriale
AFACERI DE LA ZERO