Chiar si cand grav(it)eaza, un sculptor are fixatia formelor clarificate. El priveste lumea precum pisica, focalizand doar obiectele aflate in miscare, in timp ce celelalte raman in ceata. Aidoma camerei foto, cand isi regleaza sharf-ul. Judit Balko este sculptor, absolvent al clasei profesorului Vasile Gorduz. Dar, cand face gravura, ochii ei raman tot cei ai sculptorului. Temele sale principale sunt veritabile obsesii. Sensibile. Emotive. Pentru ca se bazeaza pe un vis. Acela de a avea propriul caus, ca un "cocoon", in care sa se simta bine si, in primul rand, artist. Astfel ca garajul din strada Zorilor nr. 66 din Bucurestii Noi, unde isi construieste un atelier, si apartamentul 33 in care locuieste, undeva intr-un bloc din aceeasi zona, ii ocupa Juditei Balko nu numai tot timpul mental, dar si intreg spatiul disponibil expunerii. Insa focalizarea de natura feliniana (cu un singur "l", atentie!) nu se refera doar la teme, ci si la viziunea fiecarei linogravuri in parte. Spatiul pe care artista il umanizeaza incet-incet (curtea, atelierul cu sculele pe pereti, dar in care apare bizar o canapea, apoi masa din gradina pe care se afla un pepene taiat in doua sau intrarea pe care scrie Balko&Balko) nu cuprinde decat centrii afectivi ce o sustin in demersul sau. Abordarea vizuala este monocroma, de un negru noctambul. Uneori, insa, el e spart de obiecte rosii, ele putand fi intelese ca retroversia acelor celebre "tapetum lucidem", stratul de celule reflectorizante din spatele retinei pisicii. Ceea ce inseamna ca, de fapt, gravurile Balko sunt ademenitor de luminoase.
Picaturi de Socaciu
Face voga acum o expresie un pic cam pe buza fantanii dogmelor academice. Dar nu mult, fiindca ea impune un joc bazat pe o deliberata confuzie semantica. "In week-end, mi-am pus in ochi ceva extraordinar!" - am auzit spunandu-se. Ce? Un film aparte, o piesa de teatru de succes, o expozitie deosebita, o carte de exceptie. Am descoperit asa ceva, de pus in ochi, cu calitati cert curative, la Caminul Artei*. Pictura lui Adrian Socaciu. Tablourile sale ar putea anula remarca din titlu, schimband-o in mai savanta "Duchamp coborand scara. La parter". Insa taieturile sigure, personale, ale volumelor extrase din gandite bine jocuri policromice, plasticitatea secventiala a formelor, toate acestea insotite de un original hieratism al viziunii "cristaline", concura la ideea ca abordarea cubista a picturii lui Socaciu este doar o conventie facila si comoda. Cu adevarat insa incomod este sa fim in stare sa ne imaginam ca ele ar putea avea si o functie catoptrica, devenind virtuale oglinzi. In care chipul nostru se descompune coerent, liniar, cu precizia micronica lasata de un bisturiu magic. Adica simtul retinoscopic al artistului, care creeaza un obiect sensibil multicolor cu calitati reflexive. De aceea, daca tot suntem in domeniu, ducandu-ne cu gandul la oglinzile lui Arhimede, tablourile lui Socaciu trebuie privite de departe. Parterul e insuficient. Chiar sufocant. De undeva de sus. De si mai sus. Din cer. De acolo se vad cel mai bine.
*) Adrian Socaciu, pictura, Galeria Caminul Artei (parter)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
