Grete Tartler este scriitoare, traducătoare, orientalistă,diplomată (a fost ataşat cultural şi secretar I la Viena, ambasadorla Copenhaga şi Rejkjavik, ministru plenipotenţiar la Atena). Din1978 este membră a Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, eprofesor asociat la Şcoala Naţională de Studii Politice şiAdministrative SNSPA din Bucureşti şi cercetătoare/colaboratoare laCentrul de Excelenţă "Paul Celan" al Universităţii din Bucureşti. Apublicat nouă volume de poezie, cinci de eseuri, numeroasetraduceri.
- Doamnă Grete Tartler: muzician, arabist, redactor la revistele"Orient" şi "Neue Literatur", diplomat, acum sunteţi profesor de"Identitate europeană" la Şcoala Naţională de Studii Politice şiAdministrative - şi în toţi aceşti ani aţi rămas scriitoare,publicând volume de versuri, eseuri, traduceri. Se împacă greuatâtea meserii?
- Într-o viaţă de om e normal să trăieşti experienţe diferite; încazul meu, m-au interesat mai multe lucruri, dar ele s-au armonizatde la sine. Evident, constanta a fost literatura - restul, etapemai scurte sau mai lungi, care şi-au lăsat urmele şi reapar lasuprafaţă când e nevoie de accentul lor. Dar muzica şi literaturaprovin, cum ştim, din acelaşi izvor, iar traducerile şi diplomaţiaau acelaşi rol, de a face legătura între lumi diferite (ca şiinterpretarea muzicală, de altfel); nu pot spune că am preocupăridespărţite între ele de vreo prăpastie; toate se află într-unacord. În orice caz, nu am trăit haotic, nici nu mă consider opersoană enciclopedică - doar că am izbutit să împletesc mai multespecializări.
- Aţi declarat că după 1992 aţi fost fascinată de diplomaţie, încare v-aţi angajat cu toată seriozitatea, pentru că diplomatul arela îndemână uneltele echilibrului între politică şi cultură.Sunteţi satisfăcută de ce aţi reuşit?
- E de ajuns să mă gândesc, acum, când pot să iau fără restricţiiavionul spre oricare colţ al lumii, că a fost şi strădania mea casă putem adera la Uniunea Europeană, că a fost şi munca mea dacă amsemnat tratate şi acorduri esenţiale, că am reuşit să pun înmişcare un centru cultural când România nu avea încă aşa ceva (şicând nu exista deloc buget şi lucram numai eu singură, fără nici unfel de ajutor, decât cel benevol al soţului meu), că am ajutat lacrearea unui profil cultural puternic în momente deosebite (deexemplu, în perioada Olimpiadei din Grecia) sau că am stimulatpublicarea de antologii în traducere, organizarea de concerte,spectacole, conferinţe, tot ce putea să atragă atenţiasimpatetetică asupra acestui spaţiu cultural - într-o perioadă încare internetul nu lămurea, ca acum, orice detaliu. Aşa au fosttimpurile, nimic n-a fost simplu, dar mă bucur că am trăit în acelvârtej. A fost perioada în care m-am simţit şi chiar am fost utilă,mi-am făcut prieteni, am învăţat să cunosc oamenii (sper că şi sămă cunosc pe mine).
- De multă vreme nu v-a mai apărut un volum de versuri. Aţiabandonat această direcţie? Pregătiţi surprize? În schimb, aţipublicat în această perioadă minunate versuri pentru copii, foarteapreciate. Cum vedeţi literatura pentru copii, pe care foarte mulţio ignoră într-atâta, încât n-o mai socotesc nici măcar oCenuşăreasă?
- Nu, cum să renunţ la poezie? Dar poezia, care nu se află subcontrolul nostru, ne vizitează mai ales în momente de întrebări, denelinişte. Am citit de curând un studiu al unui neuropsiholog şipoet englez (John Haldane) despre faptul că poezia activeazăaceleaşi părţi ale creierului care sunt tulburate când un copil edespărţit de mama sa. Ea stă în emoţia unui puternic sentiment deseparare, de dor. Atunci poţi scrie lucrurile care surprind acelfior - dar mai târziu, judecata decide dacă rămân ca atare.Întotdeauna mi-am publicat poeziile la mult timp după ce au fostscrise, aşa că voi publica într-o zi şi ce am scris în ultimii ani.Dar între timp mi-a devenit limpede că tristeţile unui om care atrecut prin viaţă nu au aceeaşi rezonanţă ca melancoliile unuitânăr. Khalil Gibran are un vers despre ploaia ce cade cu alt senspe muguri decât pe frunze îngălbenite. Totuşi, zic eu, dacă e sădezvoltăm metafora: o frunză galbenă străluceşte, încă, la soare,are chiar personalitate, contur, altfel decât masa amorfă afrunzişului văratec. Cum întotdeauna mi-am dorit să scriu lucrurivesele, înviorătoare, m-am îndreptat spre copii, cărora le poţispune glume, luându-i în acelaşi timp în serios. Gluma e o formăpermisă pentru a ne scoate din suflet o durere, e o oază undejocurile de cuvinte, umorul, fantezia, dar şi înţelepciunea seîmbină, aducând împrospătare. Cândva am scris primele cărţi pentrucopii stimulată de jocurile în propria familie, acum scriu şipentru copiii ascunşi în noi, cei obligaţi să "creştem" (mi-aplăcut mult că în limba greacă nu există deloc verbul "aîmbătrâni", ci doar "a creşte", "a te face mare"). Modelul meurămâne Mozart, care la suprafaţă pare voios, simplu şi strălucitor,dar care ascunde straturi nesfârşite în profunzime. Cred, dealtfel, că în această epocă a grabei, a internetului şirăsfoirilor, copiii rămân cei mai serioşi cititori, mai ales dacă-iconsiderăm egalii noştri, minţi strălucite. Cât despre cei careignoră literatura pentru copii, ori n-au dat încă peste astfel deliteratură bună, ori nu mai sunt ei înşişi deloc copii.
-După Conservator aţi absolvit şi Facultatea deLimbi Orientale, aţifăcut un doctorat în filozofie islamică. Ne explicaţi aceastăpasiune?
- Aceeaşi nevoie acută de echilibru, de armonie: muzica mi-aoferit-o până la un punct, dar firea mea activă, raţională, aveanevoie pentru a se întregi de misterul, lenea, fantezia Orientului.Nu te poţi integra cu adevărat în această lume fără a avea acces lao limbă orientală, am studiat deci araba (mult mai puţin greacaveche, persana şi ebraica) şi astfel pot spune că am descoperit ocultură care atârnă greu în balanţa zilelor noastre. Pe de altăparte, reflectând asupra filozofiei arabe, m-am trezit înarmată şipentru problemele contemporane, care pornesc de multe ori de laneînţelegerea celor diferiţi de noi. Datorită studiului şitraducerilor din filozofia islamică am apucat pe cărări teologicepe care nu le-aş fi descoperit niciodată; nu în ultimul rând, m-amlămurit asupra identităţii europene (şi, implicit, a celeiromâneşti).
- Într-o serie de eseuri publicate în urmă cu câţiva ani,susţineaţi că naţiunile europene s-au pus în cea mai bună luminăprin propria cultură, investind pe termen lung în diplomaţiaculturală. Unde ne aflăm noi, românii?
- S-a investit şi la noi în ultimii ani în diplomaţia culturală,situaţia e cu totul alta decât în urmă cu douăzeci de ani. Dar acumlucrurile curg de la sine, nu mai e nevoie de atâtea eforturidiplomatice pentru a face cunoscute valorile; a crescut o nouăgeneraţie, care e la fel de "acasă" oriunde în Europa ca şi înRomânia: forţa de afirmare a acestor tineri, care nu sunt doarromâni, ci şi membri ai Uniunii Europene, are cu totul altăanvergură.
- O întrebare oarecum deplasată pentru un asemenea interviu:care credeţi că este influenţa globalizării asupraliteraturii?
- Intrebările despre globalizare nu sunt niciodată deplasate,fiindcă, nu-i aşa - aici aş cita unul dintre jocurile de cuvintecare-mi demonstrează ataşamentul lingvistic -, gloaba priveştetotul global. Ca în orice domeniu, influenţa globalizării se simteşi în literatură: scriitorii îşi pun ştachete mai înalte,"concurând" cu colegi din întreaga lume; e bine că îşi pun ştacheteînalte, dar poate nu e atât de bine că pierd din culoarea locală. Ebine că pot publica la reviste literare internaţionale, dar poatenu e aşa de bine că multe dintre revistele literare româneşti suntpe ducă. Din fericire există internetul, unde o revistă literară semenţine cu costuri mici. Se poate discuta şi despre problemadidactizării - editurile româneşti încep să aibă pretenţii şipolitici legate de cele din alte ţări. Universităţile încep să aibă(sau ar trebui să aibă) mai mulţi profesori de talieinternaţională, copiii au la îndemână cărţi din toată lumea ...
- Dar ce credeţi că ar trebui să facă un om de cultură, unscriitor, într-o perioadă de criză cum este cea prin caretrecem?
- Îmi puneţi o întrebare care lasă umbre; la vârsta mea, problemelese văd mai degrabă după filozofia dictonului To be is to do (Kant),to do is to be (Nietzsche), Do be do be do (Sinatra). Scriitoriin-au dus-o niciodată prea bine; e neplăcut că se vând cărţi maipuţine, dar până la urmă contează ca ele să ajungă la cine trebuie.Criza ţine de mersul economiei la nivel macro, aşa că un scriitornu prea are ce să facă decât să-şi cultive grădina, la propriu şila figurat. Cei care au curajul să intre în politică s-o facă şi sănu se lase, să încerce să dreagă lucrurile pe această cale; iarcine rămâne doar la uneltele sale să încerce să creadă că scriepentru cititorii tuturor timpurilor. Au scris unii şi în închisoaresau în lagăre de concentrare, au scris unii în comunism, când selua lumina, totul e să ai încredere în tine şi în vocaţia ta. Dinpăcate, pentru cei care nu mai sunt tineri nu prea sunt soluţii,societatea fiind "recunoscătoare" ca întotdeauna. Însă pe acestemeleaguri oamenii au trecut prin atâtea, încât au devenitînţelepţi…
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
