Continuăm publicarea altor capitole din acest roman, care s-a vândut în peste 1,1 milioane de exemplare în trei luni de la apariţia din luna mai a acestui an.
Romanul este continuarea seriei Robert Langdon, care cuprinde titlurile „Îngeri şi demoni”, „Codul lui da Vinci” şi „Simbolul pierdut”.
Lansarea oficială a romanului în România a avut loc în această săptămână.
Capitolul 2
„Sunt în Florenţa?!”
Robert Langdon îşi simţea capul bubuind. Şedea acum în capul oaselor pe patul de spital şi apăsa frenetic pe butonul de apel. În ciuda sedativelor din organism, inima îi bătea cu repeziciune în piept.
Doctoriţa Brooks reveni în salon, părul legat în coadă săltându-i pe spate.
- S-a întâmplat ceva?
Langdon clătină din cap, stupefiat.
- Sunt în… Italia?!
- Bun, replică ea. Începeţi să vă amintiţi.
- Ba nu! exclamă el şi arătă cu mâna pe fereastră, spre monumentala construcţie din depărtare. Am recunoscut Palazzo Vecchio.
Doctoriţa Brooks aprinse luminile în salon şi contururile Florenţei dispărură. Medicul veni lângă patul lui, vorbind cu glasul calm:
- Domnule Langdon, nu trebuie să vă îngrijoraţi. Aveţi o uşoară amnezie, dar doctorul Marconi a confirmat că funcţiile cerebrale sunt perfecte.
Medicul bărbos dădu şi el buzna în salon; auzise probabil soneria. Verifică monitorul cardiac în timp de tânăra doctoriţă îi spunea ceva într-o italiană rapidă şi fluentă – ceva cum că Langdon era „agitato” constatând că se află în Italia.
„Agitat?” exclamă Langdon în sinea sa, furios. „Mai degrabă stupefiat!” Adrenalina care i se revărsase în sânge ducea o luptă acerbă cu sedativele.
- Ce s-a întâmplat cu mine? întrebă el. În ce zi suntem?
- Totul e în regulă, răspunse doctoriţa. E dimineaţă devreme. Luni, optsprezece martie.
„Luni.” Langdon îşi sili mintea chinuită să se întoarcă la ultimele imagini pe care şi le putea aminti: întuneric şi frig… străbătând singur campusul de la Harvard spre o serie de conferinţe de sâmbăta seara. „Asta a fost cu două zile în urmă!?” Era din ce în ce mai panicat pe măsură ce încerca să-şi amintească ceva, orice, din timpul conferinţei sau de după. Nimic. Piuitul monitorului cardiac se acceleră.
Medicul mai vârstnic îşi scărpină barba şi continuă să ajusteze aparatura, iar doctoriţa Brooks se aşeză din nou lângă Langdon.
- Vă veţi reveni, îl asigură ea încă o dată, pe un ton blând. V-am diagnosticat cu amnezie retrogradă, o problemă frecvent întâlnită în cazurile de traumatism cranian. S-ar putea ca amintirile din ultimele zile să fie mai tulburi sau chiar să lipsească, dar nu ar trebui să fi suferit vătămări permanente. Vă amintiţi prenumele meu? îl întrebă ea după o scurtă pauză. Vi l-am spus când am venit în salon.
Langdon se gândi o clipă.
- Sienna.
„Doctor Sienna Brooks.”
Ea surâse.
- Vedeţi? Deja vă formaţi amintiri noi.
Durerea din ţeastă era aproape insuportabilă, iar vederea îi rămăsese înceţoşată.
- Ce s-a… întâmplat? Cum am ajuns aici?
- Cred că ar trebui să vă odihniţi acum, şi poate…
- Cum am ajuns aici?! repetă el şi monitorul cardiac piui mai repede.
- Bine, bine, dar respiraţi uşor, replică doctoriţa Brooks, după ce schimbă o privire îngrijorată cu colegul ei. Vă voi spune, adăugă apoi, pe un ton foarte serios. Domnule Langdon, cu trei ore în urmă aţi venit la camera de urgenţă împleticindu-vă, sângerând dintr-o rană la cap, şi v-aţi prăbuşit imediat. Nimeni nu ştia cine sunteţi şi cum aţi ajuns aici. Murmuraţi ceva în engleză, aşa că doctorul Marconi m-a rugat să-l asist. Sunt din Marea Britanie şi petrec un an sabatic aici.
Langdon avea impresia că se trezise într-o pictură de Max Ernst. „Ce naiba caut eu în Italia?” În mod normal, venea aici o dată la doi ani, în iunie, pentru o conferinţă pe teme de artă, dar acum era martie.
Sedativele îşi făceau efectul, iar lui i se părea că gravitaţia era cu fiecare secundă tot mai puternică, încercând să-l tragă în jos, prin salteaua de pe pat. Încercă să se opună, scuturând din cap şi forţându-se să rămână treaz.
Doctoriţa Brooks se aplecă, părând să plutească deasupra lui ca un înger.
- Vă rog, domnule Langdon, şopti ea. Traumele craniene sunt problematice în primele douăzeci şi patru de ore. Trebuie să vă odihniţi; altfel vă puteţi face rău singur.
Brusc, o voce răsună la interfonul din salon: „Doctore Marconi?”
Medicul bărbos apăsă un buton de pe perete şi răspunse:
- Si?
Vocea începu să vorbească rapid în italiană. Langdon nu înţelese nimic, dar surprinse un schimb de priviri mirate între cei doi doctori din salon. Sau, mai degrabă, alarmate?
- Momento, spuse Marconi şi încheie discuţia.
- Ce se întâmplă?
Ochii doctoriţei părură să se îngusteze puţin.
- Era recepţionera de la Terapie Intensivă. A venit cineva la dumneavoastră
O rază de speranţă străpunse ceaţa din mintea lui Langdon.
- Asta e bine! Poate că persoana în cauză ştie ce mi s-a întâmplat.
Ea nu părea prea convinsă.
- E ciudat totuşi că a venit cineva. Noi nu vă ştiam numele şi nici nu sunteţi înregistrat ca pacient.
Langdon se strădui să reziste sedativelor şi se ridică cu greu în capul oaselor, în pat.
- Dacă e cineva care ştie că sunt aici, persoana aceea trebuie să ştie şi ce s-a întâmplat!
Doctoriţa Brooks aruncă o privire spre Marconi, care imediat clătină din cap şi bătu cu degetul în ceasul său de la mână. Ea se răsuci din nou spre Langdon.
- Regulile de la Terapie Intensivă, explică ea. Accesul nu este permis nimănui înainte de ora nouă, cel mai devreme. Doctorul Marconi se va duce imediat să vadă cine este vizitatorul şi ce doreşte.
- Dar cum rămâne cu ce vreau eu? insistă Langdon.
Doctoriţa Brooks afişă un surâs răbdător şi se aplecă spre el, coborând uşor vocea.
- Domnule Langdon, sunt câteva lucruri pe care nu le ştiţi despre noaptea trecută… Despre ceea ce vi s-a întâmplat. Şi înainte să vorbiţi cu altcineva, cred că e bine să cunoaşteţi toate datele. Din păcate, consider că nu sunteţi încă suficient de refăcut ca să…
- Ce date? întrebă Langdon, făcând eforturi să stea mai drept în pat, dar branula din braţ îl ciupi; avea impresia că trupul îi cântăreşte sute de kilograme. Tot ce ştiu eu este că mă aflu într-un spital din Florenţa şi că am venit aici repetând „îmi pare rău”…
Brusc, un gând înfricoşător îi trecu prin minte.
- Am făcut vreun accident de maşină? întrebă el. Am rănit pe cineva?
-Nu, nu, răspunse doctoriţa. Nu cred că asta s-a întâmplat.
- Atunci, ce? insistă Langdon, mutându-şi furios privirile de la un medic la celălalt. Am dreptul să ştiu ce se petrece aici!
Urmă o tăcere îndelungată, după care în sfârşit doctorul Marconi schiţă un semn aprobator către atrăgătoarea sa colegă. Aceasta răsuflă adânc şi se apropie mai mult de patul lui.
- Bun, daţi-mi voie să vă spun ce ştiu eu... şi să mă ascultaţi liniştit, bine?
Langdon încuviinţă, iar mişcarea îi trimise un val de durere în cap. Dar îl ignoră, nerăbdător să afle răspunsurile.
- În primul rând… Rana de la cap nu a fost cauzată de un accident.
- Ei, asta-i bine.
- Nu chiar. Rana a fost provocată de un glonţ.
Monitorul cardiac începu imediat să piuie mai repede.
- Poftim?
Doctoriţa. Brooks începu să-i explice vorbind repede, dar ferm.
- Un glonţ v-a zdrelit creştetul şi, foarte probabil, v-a cauzat o contuzie. Aţi avut mare noroc că aţi scăpat cu viaţă. Un centimetru mai jos, şi…
Langdon o privi uluit. „Cineva a tras în mine?”
Voci răstite răsunară brusc pe culoar, ca şi când tocmai izbucnise o ceartă. Se părea că persoana sosită la Langdon nu voia să aştepte. Aproape în aceeaşi clipă se auzi cum o uşă grea de la celălalt capăt al coridorului se izbeşte de perete. Langdon văzu o siluetă apropiindu-se.
Femeia era îmbrăcată de sus până jos în piele neagră. Era solidă, musculoasă şi avea părul brunet, pieptănat cu ţepi. Se mişca fără efort, ca şi când tălpile ei nu atingeau solul, şi se îndrepta direct spre salonul lui Langdon.
Fără nici o ezitare, doctorul Marconi se aşeză în cadrul uşii, pentru a-i bloca accesul.
- Ferma! spuse el, ridicând braţul cu palma întinsă, ca un poliţist.
Fără a se opri, necunoscuta scoase un revolver cu amortizor. Îl îndreptă spre pieptul doctorului Marconi şi trase.
Se auzi un şuier sacadat.
Oripilat, Langdon privi cum doctorul Marconi face câţiva paşi împleticiţi înapoi în salon şi se prăbuşeşte la podea, ţinându-se cu mâinile de piept, în vreme ce halatul alb i se umple de sânge.
Capitolul 3
La cinci mile marine în largul coastelor Italiei, luxosul iaht Mendacium, lung de 70 de metri, înainta uşor în pâcla care se ridica în zori din apele unduitoare ale Adriaticii. Carena cu profil hidrodinamic a vasului era vopsită în cenuşiu metalic, conferindu-i un aer deloc prietenos, care amintea de navele militare.
În valoare de peste 300 de milioane de dolari, iahtul dispunea de toate facilităţile obişnuite – spa, piscină, cinematograf, submarin personal şi un helipad. Toate acestea prezentau însă un interes marginal pentru proprietarul său, care îl achiziţionase cu cinci ani în urmă şi imediat golise majoritatea acestor spaţii, pentru a instala un centru de comandă de nivel militar, cu pereţii dublaţi cu plumb.
Deservită de trei legături prin satelit dedicate şi o reţea suplimentară de relee terestre, în sala de control de pe Mendacium lucrau aproape douăzeci şi cinci de persoane – tehnicieni, analişti, coordonatori de operaţiuni – care locuiau la bordul navei şi păstrau un contact permanent cu diversele centre de operaţiuni ale organizaţiei, amplasate pe uscat.
Din echipa de securitate a iahtului făceau parte o mică unitate de luptători cu pregătire militară, două sisteme de detecţie a rachetelor şi un arsenal care includea cele mai noi tipuri de arme disponibile. Ceilalţi angajaţi – bucătari, personal de întreţinere şi servire – ridicau numărul persoanelor de la bord la peste patruzeci. Astfel, Mendacium era un fel de clădire de birouri mobilă, de unde proprietarul îşi conducea şi administra imperiul.
Cunoscut angajaţilor său doar ca „prefectul”, acesta era un bărbat pipernicit, cu tenul bronzat şi ochi adânciţi în orbite. Fizicul său deloc impunător şi modul direct de adresare păreau cum nu se poate mai adecvate pentru un om care făcuse o avere colosală oferind o gamă variată de servicii sub acoperire, situată undeva la periferia mai întunecată a societăţii.
Fusese numit în multe feluri – mercenar lipsit de suflet, furnizor de păcate, mâna dreaptă a diavolului – dar nu era nimic din toate acestea. El doar le oferea clienţilor săi posibilitatea de a-şi împlini dorinţele şi ambiţiile fără a suferi consecinţe neplăcute; faptul că omenirea era păcătoasă din fire nu era problema lui.
În ciuda detractorilor săi şi a obiecţiilor etice pe care ei le ridicau, busola morală a prefectului era întotdeauna orientată către o stea fixă. El îşi construise propria reputaţie, ca şi pe cea a Consorţiului – pe baza a două reguli de aur.
Niciodată să nu faci o promisiune pe care n-o poţi respecta.
Niciodată să nu minţi un client.
Niciodată.
Iar în cariera sa profesională, prefectul nu-şi încălcase nici o promisiune şi nu renunţase vreodată la o înţelegere. Cuvântul său constituia o garanţie absolută, cu greutate bancară, şi dacă existau anumite contracte pe care regreta că le încheiase, rezilierea lor nu era nicidecum o opţiune.
În dimineaţa asta, ieşind în balconul apartamentului său de pe iaht, prefectul îşi lăsă privirea să rătăcească pe apele frământate ale mării şi încercă să alunge neliniştea care îl cuprinsese.
„Hotărârile trecutului sunt arhitecţi ai prezentului.”
Deciziile pe care prefectul le luase în trecut îl aduseseră în situaţia de a-şi negocia calea pe aproape orice teren minat şi a ajunge totdeauna la capăt pe primul loc. Astăzi însă, privind pe fereastră spre luminile îndepărtate ale Italiei continentale, se simţea neobişnuit de tensionat.
Cu un an în urmă, pe acelaşi iaht, luase o decizie ale cărei ramificaţii ameninţau acum să distrugă tot ce clădise. „Am acceptat să-mi ofer serviciile cui nu trebuia.” N-ar fi avut cum să ştie asta la momentul respectiv, fireşte, însă acum greşeala sa atrăsese după sine un vârtej de probleme neprevăzute, obligându-l să-şi trimită pe teren unii dintre cei mai buni agenţi, cu ordinul de a face „tot ce e necesar” pentru a evita un veritabil naufragiu.
În acest moment, prefectul aştepta veşti de la un agent anume.
„Vayentha”, îşi spuse, în faţa ochilor apărându-i imaginea specialistei vânjoase, cu părul ţepos. Vayentha, care îl servise perfect până la această misiune, făcuse noaptea trecută o greşeală cu consecinţe dramatice. Ultimele şase ore fuseseră un haos, o încercare disperată de a recăpăta controlul asupra situaţiei.
Vayentha pretinsese că greşeala fusese rezultatul unui simplu ghinion: uguitul la momentul nepotrivit al unei turturele.
Dar prefectul nu credea în noroc sau în lipsa lui. Toate acţiunile lui erau orchestrate în aşa fel încât să elimine orice întâmplare sau hazard. Controlul era domeniul lui de excelenţă – să prevadă orice eventualitate, să anticipeze fiece reacţie şi să modeleze realitatea în vederea rezultatului dorit. Avea un portofoliu imaculat de succese şi discreţie, iar acesta îi adusese o clientelă extraordinară – miliardari, politicieni, şeici şi chiar guverne întregi.
Spre răsărit, prima geană de lumină începuse deja să înghită stelele de la orizont. Pe punte, prefectul aştepta răbdător veşti de la Vayentha, că misiunea ei decursese exact conform planului.
Fragment din romanul Inferno de Dan Brown. Editura RAO. Traducere de Adriana Bădescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
