Nani şi Horia
Nu mai vorbisem de mult cu ea, iar după incident cu atât maipuţin eram ispitit s-o sun. Dar poate tocmai discuţia cu Alexandram-ar fi liniştit. M-ar fi ajutat să uit că mă aflu într-un pat despital, că fusesem victima unei agresiuni, că persoana care m-alovit e chiar fata spre care ea mă îndreptase. Sau tocmai acestultim element nu trebuia şters. Originea înaltă, odată retezată, numai avem nici o ancorare şi suntem exact cum ne văd nătărăii dinjur. Dacă Nani ar fi fost o femeie de stradă, adusă în casă, careîn scopul jefuirii m-ar fi lovit, atunci pe bună dreptate nu aş maifi îndrăznit să ridic ochii din pământ. Ce căutasem aceea primisem.Maria, ca întotdeauna bine informată, nu a ratat prilejul să-miaducă la cunoştinţă o crimă abominabilă care se petrecuse laTimişoara. Doi puşti de 20 de ani, el şi ea, au măcelărit unsexagenar stricat care o angajase pe fată pentru o repriză de sex.Informarea mi s-a părut de prost gust. Adică? Ce vrei să spui? Căse poate şi mai rău? Da, totul se plăteşte, viciul, dar şiimaturitatea. Intru, nu-i aşa, în a doua categorie. O corcolisem peNani, o râzgâiasem, refuzasem gândul că am de-a face totuşi cu unom bolnav şi precum şarpele încălzit la sân care până la urmă totte muşcă de beregată, aşa şi fetiţa răsfăţată ţâşnise din cuibarulde catifea şi lovise cu sete. Aici ajunsesem. Doamna AlexandraCristian trebuie musai să ştie.
Mă întorc spre ziua când ne-a făcut cunoştinţă. Toţi trei eramemoţionaţi. Poate cea mai emoţionată era chiar gazda. Stătea înfotoliul masiv de stejar, cu picioare curbate, tapiţat cu piele deviţel şi bătut în bumbi auriţi, o piesă veche de mobilier, ca şialtele din apartamentul ei de două camere, de la etajul opt. Cecăuta o asemenea mobilă într-un bloc muncitoresc? Şi acesta era unsemn al căderii de-a lungul aceluiaşi fir descendent care îi facepe copii să urmeze un drum nedorit şi doar din când în când să maiprivească în sus, spre amintirea părinţilor lor. Alexandra Cristianprovenea dintr-o familie foarte bună, înrudită chiar cu faimoşiipoliticieni care în urmă cu aproape un veac făuriseră România mareşi modernă. Profesori, jurişti, medici, arhitecţi, nu mai pomenisemo asemenea densitate de oameni de vază ca în familia aceea, dar pede altă parte nici nu am pomenit mai multă modestie. Dacă acestcuvânt nu este cel mai nimerit, atunci s-ar cuveni să mă refer laceea ce înseamnă bun simţ, acea calitate prin care omul de valoarenu vrea niciodată să se pună în evidenţă şi doar se supune unorlegi situate deasupra lui. Aşa şi familia lor înţelesese detimpuriu că unii dintre ei vor fi sacrificaţi în noua şi nedreaptaaşezare a vremurilor. Tatăl Alexandrei fusese arestat în vestitulproces Noica Pillat. Organele veniseră să-l ridice chiar în ziua deBunavestire a anului 1958. Halal sărbătoare mai fusese aceea! Dupăce mă cunoscuse şi desluşise în firea mea un crâmpei ce se înrudeacu buna cuviinţă considerase că nu greşeşte dacă începe să-mipovestească despre destinul unei familii al cărei ultim urmaş eratocmai ea. Neavând copii, ea ştia că fluviul tumultuos care pornisedin veacurile trecute de undeva de prin zona Muscelului şi adunaseafluenţi atât din Oltenia cât şi din Moldova avea să sece şisingura consolare ce-i mai era îngăduită înainte de-a închide ochiiva fi fost aceea a unei case memoriale în amintirea bunicului ei,Ion Cristian, jurist de reputaţie internaţională, a unor cărţipublicate în care ar fi fost consemnată istoria familiei, a uneisăli la Muzeul Literaturii, în incinta căreia vizitatorii ar fiadmirat chipurile celor care fuseseră Dinu Cristian şi soraacestuia, Teodora, Tea sau Dora cum îi spuneau ei. Halalsărbătoare! Multă vreme după aceea Alexandra se străduise săpriceapă de ce avusese loc o asemenea inversiune. Măcar să-l fiarestat pe Dinu într-o zi oarecare. Soarta alesese o zi sfântă.Plecase el la închisoare cu sufletul greu, dar nu privise înapoi.Ştia oare că în acel an aveau să vină pe lume viitoare vedeteprecum Madonna sau Michael Jackson? Cu ce l-ar fi încălzit oasemenea ştiinţă a viitorului? Alexandra nu avea pe atunci nicizece ani şi doar îşi amintea negura care se lăsase peste casa lorodată cu plecarea tatălui, negură în care mama ei, scriind poemelungi ale despărţirii şi ale nădejdii într-o altă viaţă, lăsaimpresia că înoată împotriva curentului pentru a ieşi la liman. Maitârziu avea să înţeleagă că, odată închis, şansele reveniriiaceluia erau minime. Viaţa sa e numai în Mâna celui de sus fiindcăpe pământ nu mai funcţionează nici o lege. Aşa a fost copilăriamea, mi-a spus Alexandra odată, când nu mai eram studentul ei, darcontinuam s-o vizitez. Ajunsesem un fel de profesor la o şcoală dela periferia Bucureştiului. Nu mă şoca mediul, aceasta spredeosebire de alţi colegi sau colege care, aruncate în câmpulmuncii, resimţeau până la os criza adaptării. Unde mai erauniversul cirscumscris de străzile Edgar Quinet şi Pitar Moşi întrecare se desfăşura bătrânul bulevard Magheru? Se trezeau prăpăditelela mahala sau în vreo suburbană, iar ele, învăţate de la orele defonetică să pronunţe cât mai în spiritul limbii străine, sufereaubatjocurile venite atât din partea elevilor cât şi a părinţiloracelora, se roşeau, se ruşinau, se simţeau ca nişte cuconiţefragile în faţa valului de apă menajeră care ţâşnea din toategurile de canal. Dacă se mai pomeneau pe cap şi cu un nespălat dela primărie care, aşa din simpatie faţă de noile cadre repartizateîn învăţământ, mai avea chef să le şi pupe după ce le strânsesemâna tovărăşeşte, le treceau fiori de gheaţă, iar una dintreproaspetele absolvente a şi leşinat, izbită de mirosul de ceapăcombinat cu cel de ţuică şi de transpiraţie pornit spre ea dinspreomul muncitor. Când am auzit de incident am râs, a râs şiAlexandra. Ruxandra, aşa o chema pe fată, fusese tot una dintrecele mai bune studente ale ei, studioasă, sensibilă, numai ochi şiurechi, menită unei cariere academice, unde ajunsese amărâta,frecată de secretarul de partid, trimisă să facă recensământulanimalelor, ţipând la elevi ca să aducă sticle şi borcane, e multde atunci. După 1990 nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Eu între timprenunţasem la simulacrul de învăţământ şi mă angajasem la un ziar.Nu mă atrăgea însă deloc gazetăria. Ştiam că e cea mai sigură calede autodistrugere. Nici nu mai scrii, nici nu mai citeşti, doartoci şi toceşti nişte cuvinte inodore, incolore, insipide. Decepţiamare a venit mai ales după 1989. Abia atunci am băut amarul până laultimul picur. Abia din acel moment încolo m-am dumirit ce eratarea. Totuşi, o aveam pe Alexandra. Vizitele mele nu erauneapărat lungi, mi s-ar fi părut de altminteri indecent să-i ocupfemeii timpul. Era şi ea căsătorită, avea obligaţii, îndatoriri,nu-şi dedica viaţa unei prietenii cronofage. Ştiam că am talent săle mănânc oamenilor timpul, să mă aşez confortabil în centruldiscuţiei, poate chiar în al minţii lor, şi astfel să-i silesc sănu se gândească decât la mine. Faţă de Alexandra eram timid. Erasuficient să-mi facă o observaţie ca să mă îmbujorez. Continuam săvăd în ea profesoara sobră, apropiată, dar şi distantă, care nuabdica de la exigenţele impuse de abordarea unui anumit nivelcultural. Oricât de palpitante problemele personale, tot culturarămânea pe primul plan. Mereu revenea la William Butler Yeats,poetul mistagog, scriitorul tenebrelor superioare, făptura cea maieterică într-un secol al fărădelegilor. Învăţam pe de rost versuridin poezia irlandezului care toată viaţa năzuise spre tărâmulveşnic înverzit al insulei Avalon. Ea m-a convins să-mi aleg catemă de licenţă ''paralela'' dintre Yeats şi Blaga, oho, ce maideliciu… Dar deja ceasurile erau înaintate. Intraserăm în anii '80iar Alexandra simţea că se întorc din nou represiunile. Avândpretextul lucrării o vizitam destul de des. Nu prea mai era atentăla teoriile mele asupra literaturii comparate, ci privea înceţoşatspre un punct situat undeva în urmă cu vreun sfert de veac, din nouacea zi grea ca o pereche de cătuşe, Bunavestire sau Reauavestire aanului 1958, momentul de la care copilăria ei şi-a pierdut inocenţaşi a căzut ca într-un nor format din praful de cărbune ce se ridicade jur împrejur, înecând cartierul unde locuiau, delimitat pe olatură de strada Izvor, pe alta de Poenaru Bordea, cine le maiştie… Noi, spunea Alexandra, aveam casa pe Cazărmii. Denumirea sunăînfricoşător, dar era o străduţă liniştită şi umbroasă pe caremergeai ca spre un alt tărâm. Era mai mult decât o impoliteţe, dacănu chiar o impietate, să nu-l saluţi pe acela pe lângă care seîntâmpla să treci. Ceva mai sus de casa noastră era bisericaSchitul Maicilor. Când tata s-a întors de la puşcărie a făcutdrumul de la tramvai până acasă cu paşi de melc, era vară, după Sf.Ilie, sudoarea îi şiroia pe sub cămaşă, dar ajuns în lumea luitoate de pe el se zvântau şi în primul rând sufletul doborât ani şiani câştiga alonja. Un suflet dacă nu arde înseamnă că omul acelase necrozează, putrezeşte de viu, iar arderea e alimentată de uncombustibil nobil, iubire, speranţă, gustarea de aici, de pepământ, a poamelor ce cresc dincolo, în livezile raiului. Tata aveaarta unei asemenea pregustări. În 1964 eu eram deja domnişoară, darl-am îmbrăţişat cu aceeaşi fericire a copilului din jurul căruia seîmprăştiau norii negri...
Simplu şi maiestuos îmi povestea Alexandra despre viaţa eimarcată de detenţia părintelui ca de un sigiliu, iar apăsareatrecuse dincolo de suprafaţa cuvintelor, însângerând inima fină camătasea. Licenţa în literatura comparată a fost dublată de asemeneaevocări, dar cea mai importantă dintre toate, îndreptată sprepavilionul auzului meu, a cuprins o mărturisire suavă şi în acelaşitimp teribilă. Chiar de atunci, din acea zi de vară a anului 1964,mi-a spus ea, am aflat că tata ţine un jurnal al aşteptării...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
