„Cititorule, ai în mână o carte în care ieri e încă azi, iar departele e foarte aproape” – scrie Andrei Pleşu pe coperta a patra a acestui volum. „Ţi se face cadou o sursă de bucurie, melancolie şi talent.”
Editura adaugă: Înzestrată cu vocaţia călătoriei, privirea ageră a artistului plastic şi ştiinţa potrivirii cuvintelor, Anamaria Smigelschi ne pofteşte s-o urmăm în lungul şi-n latul lumii, din India până-n Mexic şi din Suedia până-n Egipt, într-o călătorie ce şerpuieşte nu doar prin spaţiu, ci şi prin timp. Ghid neobosit şi entuziast, autoarea se strecoară, cu uşurinţa celui care se simte pretutindeni ca acasă, prin palate strălucite, bazaruri încărcate de minunăţii, muzee care-ţi taie răsuflarea şi catedrale semeţe, zugrăvindu-ne toate câte le vede când cu vervă şi umor, când cu pioasă admiraţie. Gusturi, mirosuri, culori, sunete, senzaţii se amestecă într-o învârtejită simfonie a simţurilor, nelăsându-ne o clipă de răgaz între două călătorii. Iar undeva, bine tăinuită în spatele urzelii narative, ghicim iubirea Anamariei Smigelschi pentru trecut, pentru acel „ieri” din titlu, dinaintea căruia face o reverenţă: „Nu-mi plac oraşele futuriste care cresc din soluri mustind de petrol şi dolari, insulele artificiale desenate pe ocean în formă de palmieri şi enormele turnuri răsucite în spaţiu înfrângând toate legile echilibrului şi ale logicii. Trecutul însă mă pasionează, civilizaţiile antice, misterioase, îmi taie respiraţia, la fel locurile călcate de oameni vechi, şlefuite cu palma, ridicate cu puterea minţii.”
*
* *
Cultura este ce-ţi rămâne după ce ai uitat tot zicea un franţuz pe care-l cita, cu mare aplomb, pictorul Alin Gheorghiu. Dar, ca un mare artist ce se afla, după ce uita totul îşi permitea să inventeze. Am găsit într-un carneţel de al lui, din a doua noastră călătorie în Egipt, printre desene de detalii şi schiţe de sculpturi, o harta schematică făcută de mine: două linii verticale, tremurate, Nilul coborând de la deltă până la Aswan (de fapt invers) şi malul Marii Roşii de la peninsula Sinai până la Hurgada. Între cele două puncte, pe toată pagina, un autobuz şerpuind printre bolovani. Îl auzisem, din spate, tropăind pe enormul obelisc nedesprins din stânca de granit, povestindu-le unora ce-l ascultau cu mare respect, cum am călătorit noi cu vaporul de la Hurgada la Aswan. Îi făcusem desenul ca să-l lămuresc cum se poate traversa un pustiu de 500 de km.
Eu ţin minte, dacă uit mai caut şi aflu…de când cu internetul e simplu, doar să nu cazi în plasa fotoşopiştilor care te aburesc cu gigantice schelete omeneşti dezgropate, fosile incredibile sau uriaşe temple scufundate.
Viitorul mă cam sperie, nu-mi plac oraşele futuriste care cresc din soluri mustind de petrol şi dolari, insulele artificiale desenate pe ocean ca palmierii şi enormele turnuri răsucite în spaţiu înfrângând toate legile echilibrului şi ale logicii. Trecutul, însă, mă pasionează, civilizaţiile antice misterioase îmi taie respiraţia, locuri călcate de oameni vechi, şlefuite cu palma, ridicate cu puterea minţii.
Prima mea lectură silabisita a fost aventura lui Goangă şi Târlică pe tărâmul celălalt. Călătoream printre legendele Olimpului şi ale vechiului testament, David şi Goliath, Hercule, Prometeu sau Aleodor Împărat erau fârtaţi de ai mei. Pe la 16-17 ani m-am descoperit ştiind pe dinafara o mulţime de zei azteci: Chetzalcoatl, Tezcalipoca sau Chalchihuitlique.
Nu prea mă descurcam cu geografia, ani la rând la clasa mea se învăţa mereu geografia economică a României, nici capitalele din Europa n-am apucat, darămite Asia sau Africa…Eram deja o domnişoară când a apărut cartea Kon-Tiki, expediţia lui Thor Haerdal din Peru până în Insula Paştelui pe o plută din lemn de balsa. Mi-am dat seama ca nu realizez dacă plutesc spre dreapta sau spre stânga, mi-am cumpărat un glob pământesc pe care să pot urmări cu degetul. Cu istoria stăteam ceva mai bine datorită studiilor artistice pe care le făceam, şcoala medie şi institutul de belle arti, anatomia artistică, limba rusă, socialismul ştiinţific, perspectiva şi istoria artelor se învăţau cu mare străşnicie.
Datorită Uniunii Artiştilor Plastici, în care am fost primită curând după terminarea şcolii, care ne dădea dreptul să comandăm anual două albume scumpe de la Skyra sau Gallimar şi la o excursie în străinătate o dată la doi ani, ne mai trimitea şi prin schimburi de experienţă cu confraţii de aiurea sau cu expoziţii prin lume, mai apoi cu apariţia sutelor de agenţii de voiaj care se întrec în oferte avantajoase pentru destinaţiile cele mai felurite, mă pot lăuda cu o discretă carieră de glob-trotter. Dar, mai ales, mă pot lăuda că din fiecare expediţie am rămas cu ceva unic, numai al meu, o întâmplare, o întâlnire, o străfulgerare, ceva ce numai mie mi se poate întâmpla (după convingerea unora şi altora) peste tot ce se vede în mod obişnuit: muzee, privelişti, monumente, restaurante…Mai am, adunate, şi mici dovezi concrete, animăluţe, zeişori, totemaşe, stau roată, roată, pe televizor, în bună înţelegere cu toate celelalte făpturi pe care mi le-a făcut Alin. Fiecare are un nume şi fiecare o sarcină precisă: Vaca Vacrova se ocupă de bunăstarea din casă, e responsabilă cu sutele, viţelul Halic e pentru mărunţiş, Manolică păzeşte de şoareci, Wudy Han de cutremure, Bronx este cu inspiraţia artistică… Cei mici, veniţi de prin alte ţări, Wudi-u-Ala, Tescalipoca, Hatşepsut, Kadeş, Budică şi Budelu, Clio-Pi-Cli, Hatic, Sacuntala şi Kalidasa, Nectanebo, Calul NGU…., poartă numele locurilor de pe unde au apărut.
Sunt un om tare bogat !
Din volumul Mai de ieri, mai de departe… Aminitiri de călătorie, de Anamaria Smigelschi, în curs de apariţie la Editura Humanitas. Cartea se va lansa la Târgul Bookfest, la 22 mai
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
