Tante Sanda sautriumful spiritului asupra materiei
Ei, cum putea femeia asta să cucerească imediat bărbaţii, femeileşi copiii care-i ieşeau în cale, e un fenomen inexplicabil pentrumine. Întotdeauna am considerat că tante Sanda întruchipadesăvârşit triumful spiritului asupra materiei.
Materia are, cum bine se ştie, legile ei de fier. Sunt legiobiective, inconturnabile, absolut deprimante. Pe de altă parte, şispiritul are legile lui, numai că astea sunt mai maleabile, maiadaptabile, rămânând, din nefericire, tot atât de inconturnabile caşi cele ale materiei: s-ar putea spune că nu sunt de fier, ci deoţel. Iar tante Sanda mânuia legile spiritului cu o îndemânaredrăcească. Spiritul primând asupra materiei, bătrâna cucoanăreuşea, atunci când voia, să apară în ochii contemporanilor ca oregină. Nu numai o regină a frumuseţii, ci de-a dreptul o reginăîncoronată, a cărei augustă prezenţă îi copleşeşte pe simpliimuritori, îngenunchindu-i de admiraţie, respect şi … imposibilădorinţă. Ca o încarnare a spiritului ce se afla, era şi ea deoţel.
Copila Sanda
Copila Sanda se născuse într-o familie denegustori foarte avuţi. Ca atare, avusese parte în copilărie şi înadolescenţă de tot ce presupune acest statut părintesc: bonăenglezoaică, păpuşi de porţelan, untură de peşte, pensionul ChoisyMangâru, vara la vila de la Sinaia şi din când în când Paris, Davossau alte centre cultural-sportive ale Europei. În logica acesteicopilării, tinereţea nu putea să-i aducă decât un soţ (englez), unapartament de lux (în cartierul select al capitalei), o viaţă fărăgriji şi un divorţ fără regrete. Apoi, după eliberarea de arătosulsoţ ("un bel animal" spunea ea 50 de ani mai târziu, uitându-se cuun dram de nostalgie la fotografia lui de pe comodă), viitoareatante, pe atunci splendida Sanda (un fel de a zice splendidă, darse ştie că frumuseţea stă în ochii privitorului) avusese ocaziasă-şi pună la punct capacitatea de subjugare până la anihilare acelor din jur. Privirea ochilor ei spunea tot: era o leoaică.
Din păcate
Din păcate, logica vieţii personale s-aciocnit la un moment dat cu logica istoriei mondiale şi, implicit,europene. Viaţa personală, mult mai fragilă decât istoria acogeamite continentul, s-a spart în ţăndări. Englezul fost soţ şi-aluat tălpăşiţa spre zări cu orânduiri mai stabile, la fel ca mulţidintre prietenii şi admiratorii tinerei Sanda. Vila de la Sinaia adevenit pensiune pentru musafirii de stat şi de partid, iarcelelalte proprietăţi ale familiei au fost puse la dispoziţiapoporului. În două dintre încăperile apartamentului de lux auprimit repartiţie o ardeleancă văduvă cu fetiţa ei de şase ani şiun june solid, cu o slujbă pe cât de misterioasă pe atât de uşor debănuit. La început, Sanda a subzistat vânzându-şi din casă diversebibelouri şi alte fleacuri scumpe, la care nu ţinea, precum şi cevamobile stil, pe care fusese obligată să le scoată din camerele încare locuiau acum reprezentanţii clasei muncitoare. Era foartefericită că, deşi apartamentul fusese naţionalizat, primise măcarpermisiunea să rămână în propriul ei dormitor, şi să folosească încomun cu ceilalţi locatari holul, baia şi bucătăria.
Avusese mai mult noroc
Avusese mai mult noroc decât aproape toţiprietenii ei, care fuseseră alungaţi din casele lor, fără altemofturi. După ce termină bibelourile disponibile, îşi găsi oslujbă. Sub cuvântul "documentarist" care o definea, se înşirau oserie de activităţi anodine, pe care Sanda le deprinse şi leîndeplini cu stricteţe până la vârsta de pensionare. Tot anodinăera şi înfăţişarea pe care şi-o compusese. Timp de 30 de ani, purtăla slujbă o mască fără culoare, care o făcea invizibilă.
Nu şi acasă. În două săptămâni, ardeleanca văduvă şi copila ei îideveniră sclave. Junele solid scăpă de această soartă, nu pentru căaşa ar fi dorit, ci pentru că avatarurile misterioasei sale slujbeîl purtau prin nebănuite meleaguri, astfel încât nu dădea pe lacamera lui cu lunile.
Până în ziua pensionării
Până în ziua pensionării, Sanda păstră pentrulumea exterioară înfăţişarea de şoarece invizibil. Leoaica ieşea laiveală acasă. Îşi lua invariabil cina în holul comun, aşezatăsolemn la masa florentină care supravieţuise cataclismelor, pe ofaţă de masă scrobită, cu tacâmuri de argint şi cristaluri deBaccarat, între două lumânări aprinse în sfeşnice grele de argint,veghind la capetele mesei. Vecinele sclave erau onorate să asistela ceremonie, stând respectuos în picioare şi pândind prilejul dea-i face vreun mic serviciu.
Avea în dulapuri o inepuizabilă zestre de lenjerie din mătasenaturală roz, cu broderii complicate: jupe festonate cu mătase,încrustate cu dantele spumoase de culoarea smântânii, combinezoanede satin, cu ornamente fine ca pânza de păianjen, pieptăraşebrodate mărunt ca nişte pajişti minuscule cu flori dese de câmp, untezaur de capodopere pieritoare, pe care le schimba cu sfinţenie înfiecare zi. Erau spălate şi călcate cu egală sfinţenie de vecineleardelence, mai întâi de mama Veta, apoi de fiica Margareta, care,crescând, se declarase cu hotărâre demnă de acest privilegiu. Cineo vedea pe stradă pe modesta documentaristă, îmbrăcată în veşnicelehaine banale în culori terne, n-ar fi bănuit în ruptul capului căpe sub această cochilie vag ponosită se dezlănţuie un asemeneavârtej de cochetărie şi lux.
Leoaica a fost eliberată
Leoaica a fost eliberată din cuşcă în ziuapensionării. În acea memorabilă zi, tovarăşa Sanda îşi făcuapariţia la slujbă îmbrăcată într-un taior ameţitor de elegant,foarte sobru, urmată de sclavele casei purtând în mâini platouriîncărcate cu delicatese nemaivăzute de colegii cu originesănătoasă. Trataţia a rămas în amintirea beneficiarilor ca unuldintre momentele de vârf ale existenţei lor.
După care, post-matura Sanda, acum numită cu respect de rubedenii"tante", îşi arătă întregii lumi adevărata faţă. Îşi plimba măreţiape scările blocului, culegea omagiile necondiţionate aleprecupeţilor din piaţă, primea ca pe un drept cuvenit veneraţiasectoristului, ba chiar condescinse să accepte funcţia devicepreşedintă a comitetului de bloc, poziţie de pe care emiteaverdicte cu putere de lege nu numai în necazurile administrative,ci şi în bunul mers al vieţii familiilor din casă sau înfrecuşurile dintre vecini.
Timpul care trecea nu făcea decât să sporească prestigiul decaneiblocului. Puterea spiritului ei era atât de covârşitoare, încât, cutoată incontestabila ei urâţenie, era sărbătorită, la fel ca întinereţe, ca o sublimă regină încoronată. Copiii o salutaurespectuos cu "săru'mâna", bărbaţii se înclinau până la pământ înfaţa ei, femeile o recunoşteau firesc ca pe o superioară şi îiurmau sfaturile în orice împrejurare: la bucătărie, în sufragerieşi în vizite, şi chiar în pat. Numai adolescenţii, cu lipsa deminte caracteristică vârstei, o luau în râs pe la spate,poreclind-o cu nevinovăţie "babeta".
Se părea că
Se părea că, în sfârşit, lunga ei viaţă oadusese la o calmă şi completă victorie a spiritului asupramateriei. Dar oare ce dăinuieşte pe lumea asta imperfectă? Revanşamateriei era aproape şi victoria avea să depăşească măsuraîndelungii ei înfrângeri, catapultându-se în veşnicie. Într-o bunăzi, m-am trezit cu un telefon de la şeful ei direct, care-i era înacelaşi timp şi adorator-şef, preşedintele comitetului de bloc,domnul Ioniţă. Îmi comunica, panicat, că tante Sanda îşi pierdusecunoştinţa şi căzuse în curte. Fusese luată pe braţe şi adusă îndormitorul ei, unde preşedintele o aşezase personal în pat.
M-am repezit într-acolo. Am găsit-o pe tante Sanda în pat,înveşmântată într-o diafană cămaşă de noapte roz, brodată demenţialcu mătase. Arăta mai pocită şi mai strălucitoare decât oricând.Avea pe chip un zâmbet zburdalnic, inexplicabil, de copiliţă care afăcut o şotie răutăcioasă. Mi-a făcut semn să vin aproape şi mi-aşoptit confidenţial:
- Mă-ntreb ce-o fi zis domnul Ioniţă când m-a pus în pat.
M-am uitat nedumerită.
- Ştii, m-a lămurit ea, când m-a dezbrăcat n-a avut cum să nu vadăcă nu port chiloţi.
Am înţepenit. Prin faţa ochilor mi-au defilat şirurile de lenjeriefină care umpleau dulapurile. Şi, într-o străfulgerare, mi-am datseama că, printre atâtea piese, nu văzusem niciodată chiloţi. Amcăscat gura cu un aer năuc.
- Nu, dragă, a continuat ea cu blândeţe, nu port şi n-am purtatniciodată.
A plecat în eternitate înfăşurată într-unul dintre cele mai migălosbrodate combinezoane ale ei şi, bineînţeles, fără chiloţi. Poate căasta poate fi socotită totuşi ca o victorie finală a spirituluiasupra materiei.
Prinţi şi vopsitori
Toată lumea îi spunea tante Marie. Era mică,subţire, cu părul alb amestecat cu fire negre, o chică viguroasă,care îi încununa creştetul cu o strălucire de argint vechi. Avea 86de ani. Până la 84 umblase cu bicicleta prin Bucureşti, circulândpe străzi fără să se intimideze de bolizii care vâjâiau pe lângăea. Căpătase prin căsătorie un nume princiar, cel al unei familiicare în secolul XVIII domnise în Ţara Românească, nume pe care îlpurta cu eleganţă şi simplitate, conştientă, atât cât trebuie, devaloarea lui istorică.
Trăia prin anii 1980
Trăia prin anii 1980 într-un demisol, încompania surorii ei, tante Alexandra, purtătoare de asemenea a unuinume cu rezonanţă domnească. Cele doua bătrâne principesesporovăiau toată ziua pe franţuzeşte, zbierând, fără să-şi deaseama, cât le ţineau plămânii, întrucât erau amândouă aproape detot surde.
Nepoţii mai treceau pe la ele din când în când şi le invitau lamasă de sărbători, dar cel mai frecvent vizitator al lor era unşobolan, care ieşise într-o zi dintr-o gaură din podea, de dupăvasul de WC; incapabile să omoare vreo fiinţă vie, surorile îioferiseră niscaiva pâine şi coji de caşcaval şi începuseră săaştepte cu plăcere vizita zilnică a micului animal.
Desigur
Desigur că, în lunga lor viaţă, cele douacucoane se confruntaseră cu felurite aventuri, dintre care nulipseau ceva ani de închisoare, episod obligatoriu în biografiapersoanelor dintr-o anumită pătură a societăţii.
Cum aceasta este o povestire despre tante Marie, ne vom ocupaaltădată de avatarurile mătuşii Alexandra.
Deci, la ieşirea din închisoare, ca orice om de bun simţ, tanteMarie îşi căutase o îndeletnicire cu ajutorul căreia să-şi câştigetraiul. Educaţia ei nu o înzestrase cu abilităţi pe deplin adecvatenoilor vremuri, dar Marie (aflată atunci la vârsta tinereţii)moştenise curajul legendar al unor veacuri de mult apuse, aşa că apurces urgent la căutarea unui loc de muncă, fără să se încurce învăicăreli.
Doar că, atunci când aflau că postulanta nu numai că făcea partedin burghezo-moşierime, dar şi că abia ieşise de la zdup,potenţialii angajatori o refuzau, cu menajamente sau fără, aşa cumîi îndemna, la rândul lor, propria educaţie.
După vreo zece refuzuri
După vreo zece refuzuri, Marie nu-şi pierdusesperanţa. Atunci, soarta hotărî să-i răsplătească perseverenţascoţându-i-l în cale pe nea Ticu.
Persoana care răspundea la acest apelativ era un tovarăş îndesat,tuciuriu la faţă, cu nişte ochi bulbucaţi, cu albul gălbejit şi cugene dese, negre: ocupa importanta funcţie de şef de echipă laICRAL, o echipă care se dedica finisării interioare aleconstrucţiilor. În faţa lui se prezentă Marie, subţirică, mică şicu un buletin pe care era înscris un nume imposibil (sau măcarfoarte greu) de pronunţat.
Nea Ticu o privi dubitativ şi o întrebă:
- Tovărăşică, să vopseşti calorifere ştii?
Marie nu se dedase niciodată acestei ocupaţii, dar, cu îndrăznealadisperării, răspunse hotărât:
- Da!
Nea Ticu îi puse în mână o pensulă şi o cutie cu vopsea şi o lăsăîn faţa unui calorifer cu aspect jerpelit, acordându-i o oră pentrua-şi demonstra competenţa.
Marie nu vopsise în viaţa ei uncalorifer
Marie nu vopsise în viaţa ei un calorifer,dar, fiind o adevărată prinţesă, făcea la perfecţie orice lucru pecare-şi punea în gând să-l facă. Se apucă de vopsit, şi vopsicaloriferul cu un asemenea talent înnăscut, încât nea Ticu, deîndată ce văzu rezultatul muncii ei, îi spuse cu un entuziasm abiastăpânit:
- Eşti angajată!
Astfel încât Marie începu să vopsească vioi calorifere, spre mareasatisfacţie a meşterului Ticu, fericit că avea în sfârşit în echipăun muncitor capabil să facă faţă acestei delicate sarcini.
Nu trecu mult
Nu trecu mult, şi din închisoare ieşi un altmembru al clasei duşmanilor burghezo-moşiereşti, cât se poate deprinţ şi văr îndepărtat al Mariei şi, la fel ca ea, începu să-şicaute un loc de muncă. Tot la fel ca Marie, primi refuzuri cunemiluita.
În cele din urmă, cineva îi povesti despre reuşita profesională averişoarei şi îi sugeră să o consulte în legătură cu posibilitateaunei angajări în cadrul aceleiaşi instituţiuni.
Zis şi făcut. Marie, fire devotată familiei, îl duse numaidecât înfaţa lui nea Ticu.
- Tovărăşele, să vopseşti calorifere ştii? îşi rosti meşterulsloganul binecunoscut.
- Da! răspunse proaspăt eliberatul principe, hotărât să facănecesarele concesii pentru a obţine locul râvnit.
Şi, pus în faţa aceleiaşi încercări ca şi verişoara, se achită desarcină la fel de bine, că deh, prinţ era şi el şi, ca un adevăratprinţ, făcea la perfecţie orice lucru pe care-şi punea în gând să-lfacă.
Urmă o perioadă fastă
Urmă o perioadă fastă, în care cei doiverişori vopseau veseli calorifere, iar nea Ticu prospera, dândsatisfacţie şefilor şi fericindu-i pe locatarii apartamentelor şibirourilor pe care le repara ICRAL-ul.
După încă o bucăţică de vreme, din închisoare fu eliberat un altduşman de clasă, vag rudă cu Marie. Scenariul se repetă, noul prinţse dovedi a fi un vopsitor tot atât de devotat ca şi rubedeniilesale, meşterul îşi mări cu bucurie echipa, iar cei trei prinţiîncepură a vopsi de zor calorifere, spre mulţumirea tovarăşilor cumunci de răspundere.
Nu mai e nevoie să spun că, după încă ceva timp, o altă beizadeafanariotă fu izgonită din mediul educativ al închisorii şi, expusăincertitudinilor vieţii din libertate, făcu apel la Marie, pecare-o cunoştea din copilărie.
Nea Ticu se convinsese
Nea Ticu se convinsese deja că duşmanii declasă sunt înzestraţi cu unele folositoare aptitudini, aşa că, laprima solicitare, îl angajă fără ezitare.
Aşa se întâmplă şi la următoarea eliberare, apoi la încă una, iarechipa de prinţi continuă să se mărească şi să vopsească vioicalorifere, cu mult elan muncitoresc şi cu rezultate optime.
Treaba ar fi mers la nesfârşit, dacă, într-o bună zi, ştatul deplată al echipei nu i-ar fi căzut în mână unui tovarăş de la cadre,care beneficiase de ceva şcoală. Uluit să constate că sub ochiilui, pe ştat, se înşiră toată istoria evului mediu al patriei,tovarăşul îl chemă la ordine pe nea Ticu, cerându-i imperativ sădea afară moşierimea încuibată în trupul principial alICRAL-ului.
-A, nu, se împotrivi meşterul, în viaţa mea n-am avut aşa o echipăde vopsitori harnici şi de treabă! Dacă pleacă ei, plec şieu!
Degeaba
Degeaba îl ameninţă tovarăşul de la cadre,nea Ticu avea o meserie de aur şi o origine indubitabil sănătoasă,aşa că avea motive să se ţină tare pe poziţie.
În cele din urmă, au fost daţi afară cu toţii, iar nea Ticu (care,cu siguranţă, avea vreun bulibaşă printre antecesori, căci numaiastfel se explică puritatea diamantină a caracterului său)împărtăşi destinul echipei.
Tante Marie, cu sufletul întărit de revelaţia posibilităţilormultiple pe care ni le oferă viaţa, îşi găsi foarte repede o slujbăde curieră la un institut: calităţile de ciclistă au jucat un rolesenţial în promovarea ei pe acest loc.
În curând, la directorul institutului au venit în vizită doiparteneri străini, ocazie cu care s-a constatat că directorul nuvorbea nici o limbă străină. Culmea ghinionului, translatorulangajat era în concediu medical.
Atunci, portăreasa
Atunci, portăreasa, persoană la curent cutoate metehnele angajaţilor, îi şopti la ureche directorului cătovarăşa curieră vorbeşte fluent franţuzeşte, nemţeşte şienglezeşte. Directorului nu i-a prea convenit, dar, fiind laananghie, n-a avut încotro şi s-a folosit de cunoştinţeleCenuşăresei institutului.
A fost, pentru tante Marie, punctul de plecare al unei carierehiperintelectuale. Deşi, în acte, a rămas pe postul ei de curieră,în fapt a tradus texte şi a lucrat ca translatoare până când s-apensionat.
A murit la puţin timp după '89, ducând într-o lume mai bunăcomorile ei de speranţă, optimism şi bunăvoinţă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
