Marie-Hélène Fabra Brătianu
Editura Humanitas
Traducere din franceză de Emanoil Marcu. Marie-Hélène Fabra, fiică a Ilenei (Ioana, pentru familie) Brătianu şi nepoată a lui Gheorghe Brătianu, s-a născut la Paris, oraş pe care nu l-a părăsit niciodată. A studiat pictura la École des Beaux Arts şi la École du Louvre. A participat la nenumărate expoziţii de grup şi a avut câteva expoziţii personale, printre care Paysages: Café culturel Saint-Denis (2000), Peinture et psychanalyse: Collectif 125 (Paris, 2005), Copyright projekt: Mythologies mélancoliques (Berlin, 2008). În paralel, a fost o vreme ghid la Paris, a predat istoria artei şi a ţinut cursuri de pictură şi desen la diferite centre culturale, în închisori şi spitale. A realizat două filme de autor: Oedipe au pouvoir (2005) şi Oedipe, mon frère (2007), psihodrame turnate cu deţinuţi - pacienţi ai unităţii psihiatrice a închisorii din Fresnes. Este căsătorită cu Marc Lebiez şi are două fiice, Judith şi Pauline.
Pentru Marie-Hélène Fabra Brătianu, România a fost o vreme doar ecoul unor poveşti auzite, în Franţa, de la mama şi de la bunica ei, poveşti despre o lume dispărută, despre locuri niciodată văzute şi despre oameni care nu mai existau. Şi ar fi putut rămâne aşa, dacă moartea mamei sale, revenită după Revoluţie pentru lungi perioade în ţara de origine, n-ar fi silit-o să vină aici pe urmele ei şi să descopere cu uimire patria strămoşilor ei şi povestea vieţii lor. Din aceste călătorii în timp şi spaţiu, din această adevărată coborâre la origini, s-a născut o urgentă nevoie de a spune, care a luat chipul cărţii de faţă. O carte despre realităţile deconcertante din România de azi; despre amintirea unei alte Românii, păstrată în revelatoarele memorii ale bunicii sale, Elena Brătianu, născută Sturdza, transcrise de nepoată cu înfiorare; despre statura impunătoare a bunicului ei, istoricul şi omul politic Gheorghe Brătianu. O carte în care umorul şi nostalgia îşi dau permanent replica, ajutându-ne poate să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine. "Sunt copilul unei sfâşieri de care mama nu s-a vindecat cu adevărat niciodată. Ştia lucrul acesta, îl ştiam şi eu. Această sfâşiere a marcat mereu relaţia noastră. La moartea ei, toată această parte românească a fiinţei mele, pe care o ţinusem la distanţă ca fiindu-mi străină, a revenit şi a pus stăpânire pe mine. Aş spune, mai precis, că după moartea mamei mele am înţeles cât de apropiate eram, oricât a încercat - a fost dorinţa ei, nu a mea - să mă ţină departe de ceea ce voi numi fără înconjur: o tragedie."
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
