Ute Ehrhardt, Wilhelm Johnen
Vă spun sincer, mint perfect sau arta compromisului
Editura Baroque & Arts
Traducere: Mihai Moroiu. Colecţia savoir-vivre.
Ute Ehrhardt s-a născut în 1956 la Kassel, în Germania. Este licenţiată în psihologie şi lucrează ca psihoterapeut, consultant de carieră şi mediator. Susţine seminarii de psihologie în domeniul economic şi oferă consultanţă pentru corporaţii. Este căsătorită cu Wilhelm Johnen, coautorul acestei lucrări.
A scris celebrul volum „Fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor”.
Minciuni estetice şi gena egoistă, intimitate versus pasiune, ambalajul amăgirilor şi raţia de fericire. Unii mint, iar altora le place să creadă, pentru că iubirea adevărată cu minciună subţire se ţine.
Suntem capabili să distorsionăm evenimentele şi să le aranjăm cu migală toate detaliile, până când trecutul începe să corespundă idealului nostru. Ca să ne putem aduce aminte de ele aşa cum ne-ar fi plăcut nouă să se petreacă.
De fapt, suntem mai degrabă suma amintirilor noastre – sau a ce ne convine să ne amintim – decât suma experienţelor reale prin care am trecut.
Fără nicio îndoială, minţitul este o aptitudine profund umană, la care se poate recurge inteligent şi complex, în special în momentele de maximă importanţă din viaţă.
„Cum aş putea să-l atrag?“ Direcţiile de lovitură sunt clare.
Orice femeie se poate transforma într-o tentaţie, într-o ediţie specială calină a propriului eu, motivată sexual, dispusă să se adapteze.
În varianta sa de ispitire, bărbatul joacă rolul cavalerului onorabil şi energic, care-i citeşte din priviri toate dorinţele alesei, curajos, puternic şi fidel fără limite. Doar îndrăgostiţii sunt în stare să creadă că lumea poate fi populată cu asemenea alese specii umane, trăindu-şi extazul câtă vreme se pot hrăni cu iluzii. Dar majoritatea se trezesc, mai devreme sau mai târziu. Să fie oare un motiv pentru care să li se interzică să moţăie puţin sub soarele fierbinte al iubirii? Nu! Într-un cuplu, câtă vreme partenerii sunt purtaţi de valul ameţitor al iubirii, trăiesc deopotrivă ca într-o beţie, sub al cărei efect năucitor cutreieră o lume plină de minuni, dispuşi să nege cu tărie că se vor mai trezi vreodată.
Învăţăm să vorbim. Învăţăm să interpretăm vocea celor din jur şi limbajul lor corporal, dar vrem să învăţăm şi să „simţim minciunile“. Şi, cât se poate de firesc, de ce nu am „învăţa să minţim“ şi noi? Viaţa e plină de contradicţii, pe care le trăim cu intensitate.
Ni se încredinţează secrete, pe care apoi le păzim ca să nu iasă la lumină. Facem mărturisiri şi sperăm ca şi ele să fie la fel de bine păstrate. Dar fără o anumită tehnică de manipulare, nimeni nu este în stare să păstreze prea multă vreme un secret. Şi să nu ţinem seama de asta e o dovadă de pură naivitate, dar şi o opţiune nesăbuită.
Adevărul nu poate fi spus în orice clipă, iar uneori mai are nevoie şi de puţină minciună:
- Politeţea pretinde minciună.
- Amabilitatea pretinde minciună.
- Etica pretinde minciună.
- Familiaritatea pretinde minciună.
- Omenia pretinde minciună.
- Contactul social pretinde minciună.
- Comportamentul respectuos pretinde minciună.
- Dreptatea pretinde minciună.
- Iubirea pretinde minciună.
„Când îl lipseşti pe un om obişnuit de minciuna vieţii lui, îl lipseşti şi de fericire.“ – Henrik Ibsen.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
