Mircea Anghelescu (născut în 1941, în Bucureşti) este un cercetător literar, critic literar, filolog, istoric literar, paleograf şi pedagog român. A fost profesor doctor la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. În decembrie 2011 a fost declarat de către Senatul Universităţii din Bucureşti profesor emerit. A publicat cincisprezece cărţi de istorie şi critică literară; a îngrijit aproximativ treizeci de volume de ediţii critice, volume coordonate, prefeţe etc.; a publicat peste şaizeci de studii (dintre care 12 în reviste din străinătate în Franţa, S.U.A., Anglia, Germania, Ungaria, Bulgaria, Siria) etc. A primit mai multe premii, între care Premiul Academiei Române pentru istorie literară şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ediţii critice.
-Domnule profesor Mircea Anghelescu, aţi publicat la începutul verii la Editura Cartea Românească un volum intitluat „Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea” despre al cărui proiect spuneaţi că „pleacă de la ideea că istoria literaturii trebuie să dea seamă, mai ales în acest secol, şi despre raporturile literaturii cu istoria trăită”. Ce a rezultat din această cercetare?
-După părerea mea, au rezultat două lucruri, unul de interes literar, al doilea de interes mai larg, uman sau cetăţenesc; de fapt, ambele se completează şi ilustrează ideea pe care aţi citat-o. Primul rezultat este concluzia că închisoarea ca scenă şi deţinutul ca personaj literar ocupă amândoi un loc modest în literatura română de până la al doilea război mondial. Am încercat să arăt şi de ce: pentru că opinia publică n-a fost interesată, în general, de probleme legate de drepturile individului, iar excluşii din societate – precum condamnaţii – care nu beneficiau de aproape nici un drept, n-aveau cum ajunge în atenţia publicului decât în cazuri cu totul excepţionale.
A doua concluzie este totuşi că detenţia, ca episod dramatic meritat sau nemeritat în viaţa unui individ, mărturisită în literatura cu substrat biografic sau chiar în amintiri, descrisă în reportaje, în memorii, în corespondenţă, duce treptat la deschiderea publicului românesc spre înţelegerea şi asumarea unor suferinţe probabil mai dramatice decât orice alte dureri reale, din viaţă sau din literatură. Pentru o literatură şi, în general, pentru o mentalitate cum e a noastră, înclinată să vadă mai ales aspectele trandafirii ale propriilor realităţi şi să le ignore pe acele întunecate, experienţa închisorii văzute sau trăite este singura care poate sugera fiorul marilor tragedii.
Este ceea ce a făcut Poarta neagră a lui Arghezi, la publicarea din 1930: schiţele sale teribile din anul petrecut la Văcăreşti, care se raportează puţin la experienţa proprie dar asumă o mare parte dintre nedreptăţile strigătoare la cer, abuzurile bestiale sau doar tâmpe şi oprimarea cu sistem a celor mici şi fără apărare la care a fost nevoit să asiste, a zdruncinat puţin pe cititori. Era prima mărturie despre închisoare din literatura noastră care sugerează o posibilă apropiere de textele lui Dostoievski.
Aş mai spune că literatura închisorii de la sfârşitul sec.XIX până la instaurarea comunismului, spre deosebire de aceea care va rezulta în urma represiunii care începe în 1946, este în mare parte hrănită de ziarişti sau de scriitori care sunt şi publicişti: Slavici, Arghezi, Cocea, Bogza, M.Damian, Zaharia Stancu. Nu e de mirare deci că ea păstrează adesea trăsăturile caracteristice genului publicistic. Romanticii noştri n-au dat nici un Pellico: spre deosebire de cei occidentali, deşi au trecut şi ei uneori prin diferite detenţii (Alecu Russo, Al.Macedonski, Hasdeu etc.), ei au văzut mai degrabă latura aventuroasă sau ludică a episodului sau nu au vrut să lase mărturii: Bălcescu, a cărui moarte este urmarea directă a detenţiei din tinereţe, are menţiuni minime despre ea.
Cea mai importantă concluzie este că introducerea închisorii şi a deţinutului în literatură îi lărgeşte acesteia accesul la zone mai profunde de umanitate, de suferinţă dar şi de înţelegere a suferinţei. Literatura devine mai bogată şi mai nuanţată şi, cu timpul, ea formează inevitabil un cititor mai puţin superficial, mai capabil să judece, să disocieze.
-E închisoarea singurul domeniu neştiut sau puţin ştiut al lumii de care ar trebui să se ocupe literatura?
-Literatura se ocupă de multe domenii de interes despre care însă cititorul nu are cunoştinţe active. Un domeniu important ar fi acela al educaţiei, al şcolii, care apare în literatura modernă odată cu schiţa lui Negruzzi Cum am învăţat româneşte şi devine tot mai important cu Kogălniceanu, Creangă, Caragiale, Vlahuţă, Iorga, D.D.Pătrăşcanu, C.Mille, Rebreanu, Sadoveanu, I.Teodoreanu şi multe alte nume mai modeste, B.Iordan, Neagu Rădulescu, I.Băjenaru etc. Elevi buni sau răi, profesori maniaci sau dedicaţi meseriei, dispreţ pentru şcoală în anumite medii sau încrederea în ideea educaţiei în altele (etosul progresului prin învăţătură, de care vorbea Nemoianu) apar frecvent într-o masă importantă de texte. Ele conturează imaginea unei societăţi şi a unei ţări în care şcoala şi personajele ei ne-au hotărât viitorul şi ne-au influenţat viaţa în epoca modernă, în bine sau în rău.
Despre literatura de călătorie apoi (reală sau imaginară) se vorbeşte mult şi textele principale sunt cunoscute, dar contribuţia ei va trebui reevaluată din multe puncte de vedere. Noi gândim relatările de călătorie, de pildă, cu stereotipele de astăzi, în cu totul alte condiţii decât cele când au fost scrise. În antichitate, în evul mediu şi chiar mai aproape de noi, călătorul lipsit de marile înlesniri ale modernităţii era, probabil, mai încrezător în sine decât cei care pleacă azi într-o croazieră: lumea lui era populată de divinităţi şi condusă de cutume care îi garantau desfăşurări favorabile, multe dintre aceste călătorii aveau un rol simbolic, erau pelerinaje, aveau scopuri religioase precise, erau legate sau misiuni care trebuiau îndeplinite: ele aşezau această deplasare într-un spaţiu dincolo de iniţiativa individului şi deci presupuneau o protecţie superioară (Nicolae Spătarul în China, pretendenţii domneşti cu oamenii lor la Londra, Paris sau Stettin în sec.XVI-XVII etc.). Călătoria era o formă firească a activităţilor umane, legată de comerţ, de găsirea unor noi resurse, de mai buna cunoaştere a geografiei şi deci de politica internaţională.
Modernitatea schimbă substanţial această perspectivă şi aşează călătoria în zona activităţilor personale şi proiective: călătorii au informaţii prealabile şi călătoresc întâi în reverie, în imaginaţie, iar deplasarea efectivă verifică doar visul, cum face un scriitor ca Goethe când pleacă în Italia sau un savant ca Burckhardt în Arabia. Mai bine organizată, mai pragmatică, orientată şi ea spre câştiguri materiale, călătoria modernilor nu exclude nici interesul pentru istorie sau pentru artă, aşa cum îl înţelege epoca: Napoleon ia cu el în Egipt istorici, naturalişti, pictori. Sigur că atunci şi chiar puţin mai devreme s-au adus în muzeele Europei numeroase comori de artă, dar pe de altă parte ele au dat corp unor imagini fluide, unor viziuni, stabilind o imagine coerentă şi mai complexă, chiar dacă nu foarte exactă, a Orientului, deci a unei alterităţii cunoscute istoric doar sub aspect antagonist, militar.
-Spuneţi că „literatura închisorilor e o literatură a oamenilor care s-au găsit în situaţii excepţionale”. Ce relevă „documentele umane care sunt în acelaşi timp şi documente literare”?
-Versul eminescian din Singuratate exprimă un adevăr relativ: nu numai melancolia, dar orice sentiment puternic, suferinţa mai ales, tinde să devină – nu vers, desigur – ci „literatură”, capătă adică pregnanţă, expresie originală, pecetea adevărului, o anumită structură etc. În acest fel devin literatură documentele umane referitoare la detenţie.
Experienţele limită ne obligă să fim noi înşine. Unii îşi descoperă în închisoare latura umană, alţii o dezvoltă pe aceea animalică: toate existau deja, cel puţin latent, închisoarea doar le revelă, le întăreşte. Obligând la sinceritate, acest subiect ajută literatura să aducă la lumină o lume a pegrei, a mahalalei, a bandelor, a prostituţiei, a neajutoraţilor care devin uşor victime ale sistemului. Această lume există, dar literatura noastră o ocoleşte de obicei pentru că cititorul tradiţional, până după al doilea război, preferă să nu o vadă: ea... ne jenează iluziile. O mică descindere în acest univers dantesc ne limpezeşte vederea.
-În activitatea dvs de cercetător literar v-aţi ocupat şi de literatura exilului. Există vreo legătură, vreo asemănare cu literatura închisorilor?
-În esenţă, închisoarea este un loc din care nu poţi ieşi când vrei. Sunt multe asemenea locuri şi asemănarea lor cu închisoarea a fost remarcată. Ţara sub regim totalitar a fost o asemenea închisoare, şi plasarea unor romane simbolice cum Al doilea mesager al lui Bujor Nedelcovici într-o insulă exprimă tocmai această idee. Aceeaşi idee apare în romane ale terorii, precum Biserica neagră al lui Baconsky sau A doua naştere al lui Const. Eretescu.
Dar şi exilul este un fel de loc din care nu poţi pleca, nu te poţi întoarce din exil chiar în vechea închisoare, decât cu acordul temnicerului.
De fapt, ştim de la Pascal că, într-un fel sau altul, locuim într-o celulă. Problema e să ne putem amenaja după voie celula şi, dacă vrem, s-o putem părăsi.
-E drum lung de la literatura română premodernă, al cărei fin cunoscător sunteţi, la literatura închisorilor?
-Nu cred că este un drum lung, deşi mie mi-a luat aproape patruzeci de ani să ajung de la Preromantism la Puşcăria la români, cursul tipărit în 2008 care stă la baza ultimei cărţi. Nu cunoaşterea temei mi-a luat atâta timp, cât limpezirea treptată a unei viziuni proprii despre istoria literaturii. De fapt e vorba de acumularea unei experienţe necesare ca să înţeleg cum aş vrea eu să fac istorie literară, indiferent de alte considerente, cerinţe sau tentaţii exterioare.
-Majoritatea studiilor dvs pornesc de la premisa că scriitorii aparţin unei configuraţii inconştiente care ar sta la baza cunoaşterii. Dacă este adevărată observaţia, o puteţi dezvolta?
-Inconştiente în sensul de necunoscute, nu imposibil de cunoscut. E vorba de faptul că nu ştim prea bine cum, cine şi când ne-a făcut să fim cum suntem (familia, societatea, şcoala, hazardul, propriile noastre trăsături precum ambiţia de pildă) şi aceste detalii nici nu prea interesează pe istoricul nostru literar. Istoricul literar, totuşi, nu e doar un spiţer, care cântăreşte textul şi apoi emite un buletin de analiză. El poate să propună sau să aproximeze explicaţii; şi nu e vorba de determinisme naive, ci de contexte culturale, antropologice. În literatură, ca şi în viaţă ca să zic aşa, totul se leagă.
O cercetare monografică ţine cont de particularităţile evoluţiei autorului respectiv, încearcă să găsească „marca” lui proprie în toate textele lui, sau măcar în cele care îl reprezintă. Eu cred că tot atâta interes, dar pe un plan mai larg, prezintă punctele de interferenţă dintre agenţii lumii literare, scriitori şi ceilalţi: gazetari, factori culturali, editori, cititorii şi deci şcoala care îi formează, iar anumite momente politice au o acţiune directă în acest proces (ameninţarea războiului care trezeşte într-un moment anume coarda patriotică; crizele şi sărăcia care impun cititorului, respectiv autorului, teme sociale sau dimpotrivă, teme evazioniste, un refuz general până la sinucidere ş.c.l.). Experienţa închisorii, care preocupă în momente de dezbinare morală, de corupţie şi scandaluri publice care afectează pe cetăţean, interesează şi zguduie pe oricine. Pe unii însă îi trezeşte, pe alţii îi striveşte. Etc.
Cum zic, şi hazardul are locul lui în acest uriaş puzzle: cine ar fi devenit Sebastian dacă Nae Ionescu nu era preşedintele comisiei lui de bacalaureat?
-Între planurile dvs de lucru stă, din câte ştiu, şi scrierea unei cărţi despre contribuţia profesorilor la edificarea României moderne. Suntem, spuneaţi, o ţară făcută în mare parte de profesori. Ce se întâmplă azi, când un procent uluitor de profesori nu reuşesc să-şi ia măcar definitivatul? Ce mai reuşesc ei să construiască?
-E simplu: aceştia nu sunt profesori. Dacă îmi iertaţi exprimarea grandilocventă, învăţământul e o vocaţie. Nu devii profesor în lipsă de altă soluţie, ci pentru că vrei, pentru că te simţi întreg în această haină (era să zic togă). Altfel, e un expedient în aşteptarea altui expedient, mai bine plătit.
Tot sistemul nostru de educaţie este în pană. El nu poate fi cârpit, trebuie înlocuit şi asta e o sarcină pe mulţi ani. Când un guvern din viitor îşi va da seama că ne îndreptăm spre o catastrofă şi va voi să-şi ia această sarcină, va găsi şi oamenii necesari, şi resurse. Asta va fi o problemă de rezolvat în CSAT, cred eu, mai mult decât cumpărarea câtorva avioane la mâna a doua.
-Aţi spus de mai multe ori că vă străduiţi să transmiteţi studenţilor dvs interesul pentru literatură. Cum stau lucrurile astăzi? Cât de mult sunt atraşi tinerii de literatură?
-Deocamdată, astăzi în acest domeniu e cam ca în agricultură: dacă plouă, avem recoltă. Ies adică din şcoală cam tot atâţia iubitori de literatură câţi au şi intrat. Unii sunt atraşi de literatură chiar şi aşa, dar nu ştiu că sunt. Ei nu ştiu că literatura este nu doar un domeniu al cunoaşterii, ci şi un instrument al ei. Simplificând enorm, s-ar putea zice că literatura (chiar şi poezia) este un fel de roman poliţist, de problemă de enigmistică, de şah etc. Nu contează ce fel de problemă pentru că nu rezolvarea problemei e importantă, ci înţelegerea ei.
Călinescu dădea un exemplu într-o cronică, a optimistului sau a pesimistului, nu mai ţin minte. I-a pus unui student întrebarea, aparent fără legătură cu biletul de examen: unde înfloresc crinii? Şi studentul, care era inteligent, i-a răspuns: în Empireu. De aici înainte orice dialog era posibil, el înţelesese că discuţia avea loc în plan simbolic. Nu trebuie să fi citit pe Derrida ca să poţi comenta un text, la orice nivel: trebuie doar să te poţi plasa în planul adecvat. Şi să-ţi placă, ţie profesor, literatura.
Am avut în liceu, prin 1955-1956, un profesor de română care se numea Emilian Blănaru: era foarte scund, cu puţin păr zburlit în jurul cheliei, cu un ochi de sticlă. Nu preda: ce să predea într-o materie din care lipseau Maiorescu, Arghezi, Blaga, iar Eminescu se preda printr-un fragment din Împărat şi proletar? Şi atunci, când trebuia să predea, să zicem, Bacovia, intra în clasă şi întreba: cine ce a citit din Bacovia? De aici înainte lucrurile se înşirau, prin discuţii discret moderate de profesor şi fără constrângerea unei programe aberante, şi prin Eminescu, şi prin Macedonski, şi prin Lovinescu, iar la sfârşitul orei noi aşteptam de fapt să înceapă. E drept că şcoala era atunci o rămăşiţă din liceul interbelic, iar elevii erau la înălţimea profesorilor: menţionez numai doi colegi pe care i-am pierdut deja, viitorul oniric Vintilă Ivănceanu şi viitorul director al Colegiului Sf. Sava, matematicianul Vali Matrosenco. Liceul se numea I.L.Caragiale, „fost” Maiorescu.
Nu toţi puteam să învăţăm la un mare liceu, dar mă gândesc la un vechi coleg de facultate pe care l-am auzit în anul I vorbind de Baudelaire, nume pe care-l pronunţa aşa cum se scrie. Atunci am râs toţi, ca nişte proşti, dar Saşa venea de la un liceu sătesc, nu învăţase franţuzeşte şi citea Baudelaire aşa cum putea, dar îl citea. Sunt convins că a ajuns un bun profesor.
Cam asta ar fi concluzia: până nu avem un învăţământ secundar foarte bun şi profesori ca regretatul meu Ochişor, ne vom învârti în jurul cozii. Mai trebuie un fleac: să formezi aceşti profesori şi apoi să-i reţii în sistem: cu bani, desigur, dar mai ales cu un statut şi cu un prestigiu social pe măsura sarcinii lor. Şi – fireşte – cu stricte răspunderi, printre care şi aceea de a-şi alege singuri conducătorii, ca magistraţii. Cum sunt profesorii, aşa sunt şi magistraţii şi apoi, ca ei, întreaga ţară. Toţi au trecut prin şcoală şi îi reflectă fidel calităţile şi defectele.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
