Mutilare

 

O asemenea invitatie caligrafiata pe hartie cerata sau mazgalita pe un petec poros si cacaniu imi face cinste. Cand te-ai jupuit odata, voluptatea e atat de intensa incat vrei sa repeti operatia, cu toate ca nu mai ai ce jupui. Ai terminat cu pielea, iei la rand organele interne, tot ce se mai gaseste in tine si poate suferi dureroase despuieri... clovnul, de la Shakespeare am invatat, e si putin nebun si ca nebun are bulversat raportul excitatie-reactie. Toti fug de durere si de tortura, doar el le cauta cu lumanarea si nu se astampara pana nu-si gaseste schingiuitorul.

Nebunul e ca un martir pe dos care nu stie decat sa se scalambaie, desi gratarul pe care el e perpelit nu se deosebeste cu nimic de gratarul pe care sfintii isi traiesc martirajul.

Totusi... Cand am iesit de la al doilea botez si m-am pomenit in panta strazii Schitu Magureanu, cu Cismigiul in spate si din fata sfidat de Palatul Nuntiaturii Apostolice, am trait o jale stranie, amestecata cu plictis, spaima si inutilitate. Nimeni nu stie secretul meu. Sa scriu aceste cuvinte cu majuscule? Dar in primul rand unde sa le scriu? Cu creta pe asfalt sau pe ziduri precum copiii care joaca sotron sau baba-oarba sau alte si alte jocuri ale copilariei de odinioara cand marea fericire o reprezenta tomai cutia cu creta colorata? Sa le scrijelesc cu briceagul pe coaja copacilor din parcuri ca sa risc amenda, asa cum tot odinioara derbedeii indragostiti isi gravau intru nemurire iubirea, cupa inimii strapunsa de o sageata, cum sa-mi imortalizez suprema marturisire?

Nimeni nu stie secretul meu, in afara lui, a medicului, tot un medic... Pentru a-ti ascunde cea mai intima zona trebuie sa sacrifici o alta zona nu mai putin intima, dar mai putin expusa oprobriului public. Chiar asa am procedat. O mana spala pe alta, o jena camufleaza o alta, spui ca esti curvar sau betiv, in felul acesta n-o sa te mai banuiasca de alte lucruri. Dupa nazdravania pe care o facusem si o impinsesem in fata - de fapt publicitatea presupusa tocmai de asemenea excese o recomandase - , orice alta deviatie de la comportamentul omului normal era ca si exclusa. Eventual nararaul isi repeta prostia, dar nu-i da prin cap ceva si mai sinistru... Medicul endocrinolog, tatal finutului, aflase ca si ceilalti, de la stiri, de nazbatia mea. Nu-l mai vazusem de ceva vreme. Ocolisem intentionat ziua de nastere a celui mic, ma facusem ca ploua, cu alte cuvinte, nu ma mai luati in seama, nu sunt eu nasul, nu eu am fost acela care, odata in nava bisericii, am declarat ca ma lepad de Satana si toate celelalte... Mama copilasului, cu acul ei de viespe, nu a intarziat sa ma intepe, te-ai lepadat tu de Satana cum s-a lepadat Iliescu de comunism. Lumea de la masa de atunci a gustat comparatia, dar nu aceasta conta, ci comparatul, adica eu, impreuna cu gestul aproape jertflenic al nasirii cand juri in fata cerului ca te-ai despartit de trecutul necurat. Evident, nu ma lepadasem, diavolul era inca plantat in viscerele mele, imi intrase sub unghii, fluiera in punga vezicii biliare sau urinare, pastele lor de vezici si - mai incape vorba? - lovea cu pumnii in blindajul testiculelor, Satana... Supus unei asemenea presiuni nu-ti revii cu una cu doua... femeia aceea ma ghicise, asa cum mai tarziu vanzatoarea de la raionul de confectii pentru copii care-mi impachetase salopeta de bumbac destinata tot unui bebelus imi intuise jena, alo, tovarasu? Ce-ati facut pana la varsta asta? Ati frecat-o? O mai si frecasem, dar mai degraba scrisesem. Scrisesem asa de capul meu, pe cont propriu, fara sa dau atentie clasamentelor literare, luptei pentru un loc mai in fata, scrisesem si ma ingalasem in propriul meu scris, mocirla a eului unde te tavalesti ca un purcel iar uneori iti mai inchipui ca inoti in largul marii.

Ajuns in fata unei carti incheiate, respiram usurat si totusi usurarea nu era decat o iluzie. Insatisfactia isi croia iarasi drum spre inima mea. Ce sa fac pentru a iesi din impas? Pentru a strapunge fundatura? Ha, ha... Ce interogativ e dumnealui! Ce se mai framanta! Ce aere isi mai da!

Carticelele mele, ca un card de rate bete, au starnit hohote de ras. Ochitori de frunte ai criticii literare nici nu au catadicsit sa-si incarce arma. Ce sa impuste? De ce sa-si iroseasca munitia? Mi-am stors creierii ca sa inteleg de ce sunt privit ca un neispravit. Cu cat mi i-am stors mai mult, cu atat s-a cascat mai larg absurdul... Nu e tacerea raspunsul lui Dumnezeu? Fata icoanei e rea si uscata, curg picaturi de sange din muschiul spintecat al vitei, dar de pe ochii sfintilor nostri nu culegem fir de roua. Interogatiile ma dureau ca o fractura multipla. Ma chestionam si astfel cream un lant zdranganitor de discontinuitati care transforma viata in cosmar. Stiam ca nu insemn in ochii celorlalti nici cat un gandac de bucatarie tasnit de sub tocul usii. Si iarasi ma intorceam spre mogaldeata pe care o tinusem in brate si careia ii mijlocisem drumul spe cer. Finutul... Ce caraghios! Pesemne un calugar pus in situatia mea ar fi trait o mare sarbatoare, fiinta lui obisnuita cu privatiuni si nevointe ar fi primit calitatea de intercesor ca pe un neasemuit dar.

In fata parintilor imbuibati ar fi aparut transfigurat de fericire, nemaistiind cum sa-si exprime recunostinta fata de acei oameni grasi si avuti care il culesesera pe el, din saracia lui, ca sa le naseasca odrasla... asta-i calugarul adevarat care nu sta batos in fata lumii pacatoase si, daca lumea i-o cere, oricand se pleaca in fata ei. Probabil ar fi trebuit sa simt la fel. Dar cum sa faci din balega celibatara flacara monahala? Esecul a fost total si am inghitit din nou saliva amara a frustrarii. M-a salvat insa Crezul. L-am recitat ca un actor si am facut impresie. Iarasi reusisem sa ma prefac, ceea ce-mi convenea, desi pe de alta parte ma ducea la disperare.

Terorizat de faptul ca oamenii nu ma cunosc si au despre mine o parere buna, nu aveam curajul sa-mi dau cu adevarat in petec. Mai gafam, dar cu acel aer inocent infantil care diminua gravitatea faptei. Vechii mei prieteni nu au vazut niciodata haul din mine si m-au socotit un fel de poet bizar caruia - de ce nu? - i se iarta orice. Daca pune pe hartie niste blestematii acestea nu au nici o legatura cu esenta lui de om dragut si binecrescut, ha, ha... Rasetele ragusite imi zgaraie laringele, dar nu-i nimic, sunt obisnuit cu o asemenea defensiva, scut de fonta care respinge bataia cu flori a cuvintelor frumoase. Cu ani in urma scrisesem o carte in care-mi imaginasem sinuciderea eroului principal care se nimerise sa poarte numele meu... Nici nu imi mai aduc aminte ce s-a intamplat cu fictiunea aceea. De publicat am publicat-o, adica am capatuit-o, cum se spune, dar pe urma m-a apucat asa o lehamite incat as fi dat orice ca sa ingrop cartea, s-o fac disparuta, sa n-o stie nimeni, de parca, daca ar fi stiut, ar fi fost cine stie ce grozavie, in fine... una peste alta, am primit aparitia cartii mele ca pe un pumn in bot, mi-a dat borsul, buza superioara s-a umflat, din fericire nu mi s-a spart nici un dinte. Ce scrisesem in carte?

Imi pusesem cenusa in cap, ma jeluisem ca un bosorog, realizasem, cum se spune, o egofictiune induiosatoare, cu accente tragice de care expertii critici sa se amuze pe cinste. Dar nu a ras nimeni, iar carticica s-a furisat ca un soricel pe sub podeaua epocii. Vechii mei prieteni, dupa ce au citit-o, dupa ce au trecut in revista pornografiile si blasfemiile de acolo, au incercat sa escamoteze problema, asta e, o face si el pe nebunu', treaca... Simteam ca ma sufoc. Iar faptul ca scriam tot timpul la persoana I era revoltator. Voiam sa scap de mine insumi si cadeam tot in acvariul maruntelor si caruntelor obsesii.

Precum un peste care cand inoata nu face zgomot, ci doar trimite la suprafata bule de aer ca niste mesaje SOS, puteam sa duc si eu aceeasi viata subacvatica, respirand tacut, la cote diferite de adancime, nederanjand pe nimeni, neasistat de nimeni, solitar, pana la urma asta e viata oricum ai lua-o, acelasi acvariu umplut cu apa si pereti incasabili, de a caror prezenta devii din ce in ce mai constient, dar zadarnic, luciditatea nu a fost niciodata un salvator... iar pescarul care sa-si arunce carligul sau chiar sa-si vare mana ca sa te scoata de acolo unde ganguresti ininteligibil nu prea-si face aparitia... Atunci?

Cand am simtit ca paralelipipedul in care traiesc e din ce in ce mai stramt, am luat hotararea sa ma eliberez singur, adica sa ma ridic la suprafata cu orice risc. Modelul schitat in cartea stigmat sau tatuaj cum o calificase destul de hazardat un tanar critic literar, a fost pus urgent in aplicare. Spus lapidar - stilul telegrafic reda doar cel mai bine dramele - m-am aruncat de la etaj. Era, fireste, noapte. Acelasi gest in plina zi ar fi fost cumplit de indecent.

Nici iesit in pielea goala din casa nu ar fi putut fi mai rau. Adica intri in vizorul tuturor gura-casca, auzi tipete, declansezi panica stradala, vai, vai... Noaptea e altceva. Ca cel mai bun sfetnic, cum e socotita de terapeutii de mahala, m-a ajutat sa-mi duc planul la indeplinire. Doar ca nu a fost nici un plan. Hotararea a fost atat de fulgeratoare incat s-a suprapus faptei. Nu a existat nici un decalaj in timp intre luarea deciziei si aplicarea ei. Am spus gata, am deschis fereastra si m-am aruncat in gol. Golul insemna distanta de la etajul cinci unde locuiesc, pana la sol. Vreo 30 de metri sa fie? Niciodata nu am calculat. In cartea aceea, ehe, imaginasem plonjonul de la etajul zece, in realitate, mai modest, am injumatatit distanta.

Totul s-a desfasurat inspaimantator de repede. Cu alte cuvinte, o viata stai si rumegi, diseci, mosmondesti, toci fiecare centimetru al sufletelului ca deodata sa plonjezi in abis sau cine stie ce bolid la o intersectie, din cauza semaforului defect, da peste tine si te spulbera in clipita clipitei. Asa a fost si saltul meu. Cateva secunde, mai putin de atat, mai presus de atat... Ideea fixa si indaratnica, convingerea irationala ca totusi nu voi muri si voi scapa nu m-a parasit nici chiar in flacara zborului. Sau tocmai atunci s-a inradacinat mai tare in mintea excitata. Simbolic urcam la suprafata, chiar daca real cadeam.