Destinul este locul si momentul in care te nasti. Destinul valah al oricaruia dintre noi poate capata valentele unui studiu antropologic. Literatura l-a circumscris in variate feluri din care amintim selectiv: "moarte cotidiana" si "tinerete ciudata" (Dinu Pillat); "sub zero grade"(Radu Tudoran), "vizuina luminata" (Max Blecher), "stare de tranzitie" (Urmuz), "tristete sublimata" (Constantin Fintineru), "grozavul intuneric" (Stefan Petica), "o stepa unde nu a stralucit niciodata soarele" (Traian Demetrescu). Sau o tara a "geniilor intristate care mor" in mod "barbar si fara sentiment" in prea cunoscuta "tara trista, plina de humor...". (George Bacovia).
Dincolo de metafore, "in Europa, fericirea se termina la Viena. Mai departe, nenorocire peste nenorocire, dintotdeauna". (Emil Cioran). Poate nu intamplator, Vintila Horia si-a rapus moartea pe strazile Vienei. Dar cati au aceasta sansa? In "tara mea" de azi, copii, adulti si batrani cauta cu disperare sau resemnare un raspuns asupra destinului lor ratat. Sa fie o "incercare suprema", si anume "faptul de a ma fi nascut in tara mea?" (Emil Cioran) si sa lupti din rasputeri pentru idealul tau aflat in contradictie ireconciliabila cu realitatea si apoi, ajuns la o varsta onorabila sa-ti confesezi esecul: "prea multe zile si nopti jertfite unui destin condamnat, comun, lamentabil si evident tragic". Aici, de mai multe ori intr-o viata simti ca "viitorul e perimat chiar inainte de a se fi nascut". Romania este tara unde "copii abandonati vor sa se nasca a doua oara" (Adevarul, 4258, p.3), iar tinerii prefera sa fie sfartecati de bombe prin alte tari decat sa mai creada in vreo iluzie de prost gust, vehiculata de saltimbanci politici, pantecosi, stupizi, aroganti, smecheri, spertari si baroni.
Cursul vietii noastre se esaloneaza in mii de spagi date in toate directiile, pentru un loc la gradinita, o scoala sau o clasa mai "altfel", pentru un loc de munca, pentru sute de acte, semnaturi si surasuri functionaresti tardive din coltul buzelor de prostituata tarata. Astfel vezi cum "nastere si lant sunt sinonime. Sa vezi lumina zilei inseamna sa vezi catuse" (Emil Cioran). Si catusele le-au purtat toti stramosii nostri care au trait acelasi neajuns istoric. Acela de a fi avut un destin valah. Cu doua sute de ani in urma, la mijlocul secolului al XVIII-lea, erau "atatea nenorociri in aceste tari incat nu stiu ce sa va spun, va voi spune doar ca se ingroapa de vii si cauza este ca in toiul iernii se pune o dare" si de aceea, "pentru a scapa de acel inscris, unii mai saraci si nu prea cunoscuti se ingroapa sub pamant, lasand o rasuflatoare si multi au murit de frig si stau acolo pana ce se distribuie acel inscris, caci in acel timp se face o mare cercetare" (Giovanni Bartolomeo Frontali, 1763). Cincizeci de ani mai tarziu, francezul Marmier a descris o masa de robi: "Ce le pasa lor care este numele stapanului? Ceea ce stiu ei este ca traiesc ca sa munceasca, ca sa plateasca, sa sufere si sa taca". Precum romanii de azi, care muncesc doar pentru a plati facturi, si acelea ades restante.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
