Nimfa nehotărâtă/ de Guillermo Cabrera Infante

Trecutul este o fantasmă ce nu trebuie convocată prin mediumurisau invocată prin sesam deschide-te. Este, în realitate, un

ireal al amintirii. Nu trebuie să pui mâinile pe masă, cupalmele-n jos, sau să găseşti răspunsuri la cele trei bătăi ritualeori să întrebi "Cine-i acolo?". Spiritul trecutului e mereu aici.Un pahar cu apă şi o floare galbenă sunt de-ajuns. Nu trebuie sărepeţi fraze incantatorii sau

: toţi morţii sunt aici, vii, expuşi într-o vitrină neagră, ocameră obscură, o lucrare artistică. Fiinţele de odinioară trăiescfiindcă pentru noi ele n-au murit. Trăim pentru că ele nu mor. Noisuntem morţii vii.

Doar în trecut vedem timpul ca spaţiu. Totul e departe, la odistanţă unde trecutul devine o imensă pajişte vertiginoasă, deparcă am cădea de la o mare înălţime, iar durata căderii, distanţa,ne-ar face imobili, aşa cum se întâmplă cu acei căţărători, care-şidau drumul prin aer cu o viteză enormă şi totuşi pentru ei nuexistă nicio cădere. Astfel plonjăm în amintire. Nimic nu pare săse fi mişcat, nimic nu s-a schimbat, pentru că ne prăbuşim cuviteză constantă şi doar cei care ne văd din afară, voi, cititorii,vă daţi seama cât de mult am coborât şi cu ce viteză. Trecutul esteacest tărâm nemişcat de care ne-apropiem cu o mişcare uniformaccelerată, dar traiectoria - timp în spaţiu - ne împiedică să neîndepărtăm pentru a avea o viziune neafectată de cădere - spaţiu întimp - voluntară sau involuntară. Timpul, chiar oprit în loc, dăvertij, o senzaţie pe care n-o poate da decât spaţiul.

Trecutul devine vizibil doar printr-un prezent fictiv - şitotuşi ficţiunea e sortită pieirii. Nu va rămâne atunci din trecutdecât memoria personală, netransferabilă.

Nu mă interesează impostura literară, ci adevărul spus cu vorbece se înşiră în mod necesar unele după altele, chiar dacă exprimăidei simultane. Ştiu că o frază este întotdeauna o chestiunemorală. Există o memorie etică? Sau e estetică, adicăselectivă?

Memoria e un alt labirint în care se intră şi din care uneori nuse mai iese. Dar sunt fantastice, nenumărate coridoarele memoriei,deşi există un singur timp real, cel pe care ţi-l aminteşti - adicămi-l amintesc, acum, când maşina de scris este adevărata maşină atimpului.

A scrie, ceea ce fac acum, nu înseamnă altceva decât una dintreformele adoptate de memorie. Scriu ceea ce-mi amintesc - îmiamintesc ceea ce scriu. Între ambele acţiuni suntomisiunile - interstiţiile, ceea ce rămâne. Adică gaura care sunteu: spaţiul timpului amintit.

E atât de uşor să-ţi aminteşti, atât de greu să uiţi... Nu aşaspune cântecul? Sau spune...? Nu-mi amintesc, am uitat. A-ţi amintiînseamnă a înregistra într-o limbă sau alta. Dar a uita nu areechivalenţă...

Iubirea e un dedal delicat ce-şi ascunde centrul, un monstruobscur.

Tezeu, fiu al lui Egeu, numele tău este dorinţă. Ah, Ariadna, nute-am abandonat în Naxos, ci la Trocha. Acum cobor în lumea de josa amintirilor ca să te scot la lumină dintre morţi. A trebuit sărătăcesc pe apele Letei, râu al uitării, labirint labil, ca să tereîntâlnesc. Caron, care nu mai lucrează pe podul de pe Almendares,ci şterge pentru un bănuţ geamul ce înnourează salitra falezei, m-alăsat să te văd. Te-am revăzut şi prin alt parbriz, al unui taxi dedata aceasta.

Ea părea să fi murit - şi e adevărat. Să fie oare moarteaextensia infinită a nopţii? Moartea face din viaţă o rezervaţieînchisă. Ar putea părea ciudat că având acea miniatură (în sensulde mică şi preţioasă operă de artă) lângă mine, eu mă dedau lareflexii despre bolero. Se întâmplă însă că eseul îl scriu acum.Atunci n-am auzit decât muzica.

Ea a murit. S-a sinucis? Nu, a murit de moartea cea mainenaturală: moarte naturală. În orice caz, a omorât-o timpul. Daradevărul, teribil, definitiv, este că Estelita, Estela, StellaMorris e moartă. Acum eu sunt acela care şi-a reconstruit memoria.Ea era o persoană, dar a sfârşit convertită în acel teribil destin, personajul.

Ea a murit departe de tropic, de Cuba. Dar în realitate ea nuera de la tropic sau din Havana sau de pe Rampa unde am cunoscut-o- şi a spune că am cunoscut-o este, desigur, absurd: n-amcunoscut-o niciodată. Nici măcar acum n-o cunosc. Dar scriu despreea pentru ca alţii, care n-au cunoscut-o, să şi-o amintească. Înceea ce mă priveşte, ea a fost întotdeauna de neuitat. Dar acum, căe moartă, e mai uşor de amintit. Şi când te gândeşti că ea nuexistă acum mai mult decât atunci când mi-o imaginez sau mi-oamintesc. E acelaşi lucru. Aş putea scrie minciuni, ştiu bine, daradevărul e o invenţie suficientă.

Spun că am cunoscut-o, dar ar trebui să spun că am întâlnit-o;pe stradă, într-o după-amiază, când nu era decât o rătăcită dinsuburbii prin centrul Havanei, pierdută. Dar pentru mine a-nsemnatîntâlnirea. Există un bolero cântat de Peruchín, se numeşte"Râvnita întâlnire" şi asta a fost ce s-a petrecut. Ce curios cumcântecele dictează amintirile. Néstor Almendros mi-a spus, când avenit în vizită, iar eu pusesem la patefon "Down at the Levy"cântat de Al Jolson, că de câte ori auzea cântecul acesta îşiamintea salonul apartamentului, soarele scăldând mobilele, oameniişi marea acolo, jos, şi eu şezând pe sofa, în tricou, ascultându-lpe bătrânul Al, Al cel dus dintre noi, Al Down at the Levy,waiting for the Robert E. Lee, care era un vapor cu zbaturi cenaviga pe Mississippi în jos.

Am bântuit din nou Rampa azi-noapte. Nu era un vis, era o starerecurentă: amintirea. Mi-am amintit ziua când fusesem pe strada O(Zero, O, Oh) cu Branly. Rampa era tânără, la fel şi eu. Dar colţulcu O clocotea de viaţă deja.

Havana însemna atunci pentru mine o insulă vrăjită, al căreiexplorator şi ghid deopotrivă eram eu. Pentru o vreme, mă crezusemşi un Frank Buck al amorului, care pătrundea în selvă ca s-o aducă,vie, şi să trăim amândoi pentru a povesti - cu toate că doar euputeam întinde o punte între relatare şi relaxare. Havana,ce să ne mai îndoim, era centrul universului meu. De fapt, erauniversul meu: o nebuloasă clară. A o străbate însemna un voiajprin galaxie. Pe cer erau doi sori.

Imposibil ca povestea aceasta să se fi întâmplat cu cinci aniînainte. Pe-atunci strada 23 dădea în strada L, iar Rampa încă nufusese construită. În fund, paralele cu faleza Malecón, erauliniile de tramvai şi uneori se vedea trecând câte unul pe şineleacelea ce se sfârşeau puţin înainte de infinit. Hotelul Naţionalexista, bineînţeles, acolo, cocoţat pe un parapet, dar unde azi seaflă Hiltonul era o groapă mare, cu fund plan de pământ lutos, undecâteodată bătusem mingea. Câmpul de joc pe care nu câştigasem niciobătălie dispăruse, spre a se preface în acest Câmp al lui Venus, nual lui Marte, unde mi-a fost mai bine - aparent. Totul a-nceputîntr-o după-amiază de iunie a lui 1957. Era cald, dar nu era foartecald. Să ne-nţelegem. Suntem lipiţi de tropicul Cancerului, zonătoridă, dar oraşul e răcorit de curentul golfului. Mile întregi înlarg, în apele teritoriale. În plus, mai era şi aerul condiţionat,la fel de folosit ca şi muzica indirectă.

Nu cred să fie rău că povestea unei femei începe cu un bărbat,pentru că bărbatul acela n-a avut nicio consecinţă pentru mine,însă femeia, da. În plus, femeia era pe-atunci o fată tânără. Deşi,pe de altă parte, bărbatul, Branly, a fost un factotum fatal:Mefisto pentru un tânăr Faust. În orice caz, datorită lui Branly amcunoscut-o atât de devreme, încât nici n-avea încă un nume. Capullui Roberto Branly se ivise deasupra uşii batante ce-i tăia gâtullung. Uşa era din sticlă mată şi lăsa să se întrevadă umbracorpului său demarcat în dreptul unei inscripţii care spunea:

EIŢCADER

Ar fi putut recita: "Capul meu - niciodată mai dispus ca acumpentru ghilotină". Dar nu era de tot decapitat, pentru că ochiiîncă i se mai încrucişau între fiinţă şi neant. Acum încerca săfolosească un şperaclu verbal pentru a deschide mai larg uşa, cutoate că niciodată nu era închisă.

- Eşti ocupat sau doar preocupat? - a întrebat cu aer devijelie. Era evident că nu lucram, pentru că stăteam desculţ, cupicioarele pe birou, scrutând tavanul în căutarea urmelor de fum.Trecuse ceva timp de când tot scoteam rotocoale pe gură.

- Deloc. Dar a nu lucra oboseşte la fel de tare.

- Me pare.

Trebuie spus că Branly nu vorbea italiana, dar Antonioni, culenea lui sensibilă, avea efect asupra noastră. Sau să fi fost subpavăza lui Pavese? Branly făcea muncă de corector la revistă("sclav la galere", spunea), graţie intervenţiei mele, invenţieimele, mai bine zis, şi prelucra stilul altora la mezaninul dedeasupra sălii maşinilor. Datorită fumului, Cartele deveneaacum o navă în curs de naufragiu, odată cu lumina zilei. -Ce-ai zice să mergem să gustăm ceva? - propuse în mod salvator. Erasecundul Lightoller, care nu-şi abandona vasul, dar pe careTitanicul îl abandonase înainte de scufundare.

- Unde?

N-a citat, ca de obicei, vreun citat pentru a spune hai sămergem acolo unde după-amiaza se întinde până la cer, ca o pacientăadormită pe masa de operaţie. Slavă Domnului.

- La Rampa.

- E prea departe.

- Dar devreme pentru viaţă.

- Ol'rite.

M-am ridicat să plec, nu înainte de a-mi pune pantofii.

- Gata, Arcane, dă-i, Dedale - cânta Branly.

Era o transfigurare - Tod und Verklärung - a sloganuluiunui etern locutor de radio ce propunea tema lui Arcaño şiMinunăţiile sale: "Gata, Arcaño? Dă-i cu Dermos". (Dermos erasăpunul sponsor). Cu vocea sa de catifea, locutorul transmitea şibolerouri, după ce spunea: "Domnule automobilist, dedică-ne unbuton la radioul maşinii tale: are muzică înăuntru."

- Atunci să ne îndreptăm - propuse Branly - spre gloria bolnavăa orei pozitive.

Uneori, Branly se dovedea a fi un poet ocult, cult, şi nu m-amirat că-l citase - Carteles devenise pentru el casa cuţitere -, de câteva ori, pe Eliot, în după-amiaza aceea.

- Să-nveţi pe dinafară labirintul în care tu, unul, te poţipierde - şi Branly s-a dovedit a fi mai bun profet decât poet.

- Unul şi, uneori, doi - am adăugat, biet învăţăcel.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels