Capitolul 1
„Băieţii voştri nu vor fi trimişi să lupte într-un război străin“
Franklin Roosevelt şi-a început probabil ziua de 7 decembrie 1941 ca de obicei. La ora 8:15, valetul lui, Arthur Prettyman, a intrat în dormitor, l-a anunţat ce oră era, iar apoi l-a ajutat să meargă la baie. Probabil că Roosevelt s-a întors în pat unde, rezemat de perne, a luat micul dejun pe o tavă trimisă de bucătăria Casei Albe. De obicei, Roosevelt mânca un ou fiert şi două felii de pâine prăjită cu şuncă. În timpul acesta, Prettyman a aşezat un mic filtru de cafea pe masa aflată alături de pat. „Una dintre plăcerile reale ale preşedintelui este să-şi facă singur cafeaua“, a declarat Missy LeHand. În timp ce mânca, Roosevelt se uita pe ferestrele dormitorului, care, fiind situate spre sud, îi ofereau o vedere neobstrucţionată de vreun obstacol a Monumentului lui Washington. După aceea, preşedintele citea ultimele mesaje din străinătate şi frunzărea o serie de ziare: New York Times, New York Herald Tribune, Baltimore Sun, Washington Post, şi Washington Herald.
Mobilitatea redusă îi impunea lui Roosevelt să aibă la îndemână multe obiecte de care avea nevoie pe durata întregii zile. Asta făcea ca spaţiul de lucru şi de viaţă să fie permanent aglomerat de obiecte. Pe tăblia mesei albe şi pictate aflată alături de pat erau aspirina, picăturile pentru nas, un pahar cu apă, creioane, notiţe, o carte veche de rugăciuni, un pachet de ţigări, o scrumieră şi două telefoane. Nimeni nu avea voie să facă ordine pe acea masă. Pe un raft deasupra mesei se afla o casetă cu dimensiunile de 7 pe 15 centimetri, îmbrăcată în piele de aligator, care conţinea un ceas şi un barometru. Pe podea stătea un coş mic în care Eleanor îi lăsa bilete, însemnări şi articole pe care i le recomanda. „Am o imagine fotografică a acelei încăperi“, afirma ministrul Muncii, Frances Perkins. „Puţin prea mare pentru a fi intimă, dar nu suficient de spaţioasă pentru a impresiona.“
La un anumit moment, valetul îl ajuta pe FDR să se îmbrace. Pantaloni din flanelă şi un pulover gri vechi, care aparţinuse cândva fiului său, James. Apoi Prettyman îl ducea cu scaunul cu rotile în Biroul Oval, aflat alături. Cu excepţia unei vizite la cabinetul medicului Casei Albe, în ziua de 7 decembrie, preşedintele şi-a desfăşurat activitatea şi a rezolvat problemele naţiunii în această încăpere.
Deşi Biroul Oval reprezenta sediul puterii, Roosevelt prefera confortul biroului său privat de la etaj. Robert Sherwood, cel care redacta cuvântările lui Roosevelt, a descris Biroul Oval drept „punctul central al naţiunii şi, într-un fel, al întregii lumi“ în timpul preşedinţiei lui FDR. Având corpuri de bibliotecă din mahon, încăperea era plină de modele de nave, picturi marine, cărţi şi teancuri de hârtii. Pereţii încadraţi de rame albe din lemn erau zugrăviţi într-o culoare pe care un arhitect al Casei Albe a descris-o ca fiind „un fel de bronz de clădire şcolară“. Pe pereţi erau atârnate portretele mamei lui, Sara, care murise cu trei luni înainte, şi al soţiei. Un covor oval din pluş, de culoare verde-închis, acoperea mai toată podeaua, iar o serie de mese, lămpi de podea şi scrumiere din crom, toate desperecheate şi ciudate, contribuiau la crearea impresiei de dezordine şi aglomerare. Canapelele şi scaunele din piele fuseseră folosite cândva de Theodore Roosevelt pe iahtul prezidenţial Mayflower. O orgă ocupa un colţ al încăperii. FDR o primise cadou şi, deşi nu învăţase să cânte la ea, refuza să renunţe la ea.
Acel birou din Casa Albă era încăperea preferată a lui FDR. Acolo îşi găsea consolarea uitându-se la masiva colecţie filatelică pe care o moştenise de la mama lui, care conţinea un milion de timbre păstrate în 150 de clasoare identice. Tot acolo se relaxa seara, invitând mulţi oaspeţi să i se alăture la un cocktail. O tradiţie ce data de pe vremea când FDR era guvernator al New Yorkului, ora de cocktail era momentul de la sfârşitul zilei când se întâlnea acolo cu câţiva colaboratori apropiaţi şi numeroşi oaspeţi, pentru a analiza cele petrecute în cursul zilei, pentru a povesti şi a spune glume. Nu era permisă nici o discuţie oficială. Preşedintele ţinea să amestece personal băutura, încercând noi combinaţii din gin şi rom, vermut şi sucuri de fructe. Avea câte un cocktail special în fiecare zi şi întotdeauna comanda din timp ingredientele necesare. „Amesteca ingredientele“, a declarat Sherwood, „cu siguranţa unui alchimist, dar părea să dovedească o oarecare lipsă de precizie, deoarece conversa tot timpul cât pregătea cocktailul“.
În afara aerului oficial al încăperii, nu încape nici o îndoială că Roosevelt aprecia utilitatea ei. Biroul Oval era plasat perfect pentru un om care nu putea merge. Dormitorul şi baia se găseau alături. Îi era uşor să se deplaseze prin acel birou fără sprijinul cuiva. Avea însă nevoie de ajutor dimineaţa, pentru a coborî din pat şi a urca în scaunul cu rotile, dar se putea muta de pe acesta din urmă pe scaunul de lucru, care era mai comod.
Roosevelt avea nevoie de scaun cu rotile doar pentru a se deplasa şi îl proiectase special pentru această funcţie. Un mijloc de locomoţie simplu, alcătuit din rama unui scaun obişnuit de bucătărie, era montat pe o bază rezistentă, având două roţi mari în faţă şi două mai mici în spate. Roţile mari aveau diametrul de 48 de centimetri, ceea ce îi uşura efortul de a trece de pe scaunul cu rotile pe cel obişnuit. Acest lucru îi permitea să se rotească într-un spaţiu restrâns. Exista o platformă pe care să-şi poată rezema picioarele şi o scrumieră retractabilă din lemn şi sticlă prinsă sub şezutul scaunului. Întrucât nu avea rezemători pentru braţe, scaunul era suficient de îngust pentru a putea trece pe aproape toate uşile.
Conducerea dinamică a lui FDR în următoarele 24 de ore a lăsat în umbră faptul că orice aspect al vieţii lui era îngreunat de poliomielita de care suferea. Avea nevoie de ajutor pentru a face lucrurile cele mai simple, pe care oamenii le socotesc fireşti – îmbrăcatul, urcarea şi coborârea din pat, deplasarea prin casă. Însă nu a avut nevoie de mult ajutor pentru a lua hotărârile epocale care aveau să afecteze viaţa a milioane de americani.
În dimineaţa zilei de 7 decembrie, Roosevelt era obosit, bolnav şi avea mare nevoie de o vacanţă. Îşi amânase de două ori călătoria tradiţională de Ziua Recunoştinţei la Warm Springs, Georgia, unde voia să se bucure de vremea ceva mai caldă şi de băile terapeutice. În cele din urmă, reuşise să se furişeze din oraş, plecând cu trenul pe 28 noiembrie, sperând să aibă un răgaz de zece zile. Însă la scurtă vreme după ce sosise la „micuţa Casă Albă“ secretarul de stat, Cordell Hull, îl sunase, rugându-l să se întoarcă la Washington. O mare armada japoneză era în marş prin Pacific şi nimeni nu ştia sigur unde va lovi aceasta. Roosevelt s-a întors la Washington pe 1 decembrie. În scurta lui escapadă, nu numai că nu reuşise să aibă parte de odihna mult dorită, dar infecţia cronică a sinusurilor se agravase, făcându-l să aibă faţa congestionată şi dureri cumplite de cap. Lectura titlurilor articolelor de ziar apărute în 7 decembrie agravase starea lui de disconfort. Evident, Japonia avea să lovească undeva în Pacific. Washington Post anunţa că Tokyo nu mai avea răbdare, în vreme ce New York Times prevestea că era „iminent“ un atac împotriva Thailandei. Păreau să existe puţine motive de îngrijorare pentru americani. Times îşi asigura cititorii că Marina Statelor Unite, în plină dezvoltare de aproape trei ani, era foarte puternică. Ziarul cita o declaraţie făcută de Frank Knox, secretarul Marinei, care, în raportul său anual, prezentat pe 6 decembrie, anunţa că Marina SUA „în acest moment, nu are rival în lume“.
Era ironic faptul că atenţia lui Roosevelt era concentrată asupra Pacificului în acea dimineaţă, deoarece în cei doi ani precedenţi îşi folosise toată priceperea de jongler pentru a îndemna naţiunea să participe la războiul din Europa. De la venirea sa la conducere în 1933, Adolf Hitler îşi consolidase puterea acasă prin afirmarea ei peste hotare. Slujindu-se de valul de resentimente pe care germanii îl aveau faţă de Occident, care impusese o pace punitivă după Primul Război Mondial, el respinsese Tratatul de la Versailles din 1919, se retrăsese din Liga Naţiunilor în 1933 şi în 1935 anunţase în mod unilateral că Germania se va înarma. Partidul Nazist condus de Hitler suspendase drepturile constituţionale şi declanşase persecutarea sistematică a evreilor care trăiau în Germania. Unul dintre apropiaţii lui Hitler, Alfred Rosenberg, anunţase că voia să vadă câte un cap de evreu înfipt în fiecare stâlp telefonic aflat de-a lungul căii ferate dintre Berlin şi Marea Nordului.
Pentru Roosevelt, evenimentele din Europa erau tulburătoare. Având suflet internaţionalist, el recunoştea că tehnologia modernă a războiului însemna că America nu se mai putea baza pe distanţa geografică uriaşă, asigurată de două oceane, pentru a izola naţiunea de evenimentele care se petreceau în alte părţi ale lumii. Rădăcinile lui internaţionaliste îşi aveau originea în primii ani de viaţă. Când era copil, călătorise mult prin Europa, prima asemenea deplasare făcând-o la vârsta de trei ani. Citise lucrările influente ale lui Alfred T. Mahan, care susţinuse ideea importanţei puterii pe mare. În timpul Războiului Hispano-American din 1898, FDR a conspirat cu câţiva prieteni să fugă la Boston şi să se înroleze în marină. Cu toate acestea, planul i-a fost zădărnicit de faptul că s-a îmbolnăvit de scarlatină. Cât a fost student la Groton School, iar apoi la Harvard, a dezbătut probleme internaţionale şi a exultat auzind despre aventurile vărului său, Theodore.
Fascinaţia lui faţă de problemele mondiale şi dragostea faţă de mare au făcut ca el să devină omul ideal pentru numirea ca secretar adjunct al marinei în timpul administraţiei Wilson. Noua lui funcţie i-a insuflat credinţa că o mare putere precum Statele Unite trebuia să joace un rol important în lume. A susţinut dezvoltarea spectaculoasă a marinei, s-a pronunţat în favoarea intervenţiei militare în aproape orice criză şi a îndemnat administraţia să participe la Primul Război Mondial. După război, a susţinut cu hotărâre planul lui Wilson de înfiinţare a Ligii Naţiunilor, considerând că securitatea colectivă constituia cea mai bună protecţie împotriva războaielor viitoare.
În 1920, democraţii l-au ales pe Roosevelt candidat la funcţia de vicepreşedinte. Deşi ţara se pronunţase împotriva idealismului lui Wilson, iar Senatul a respins participarea Statelor Unite la Liga Naţiunilor, Roosevelt a refuzat să se conformeze opiniei publice. În discursul său de numire, a lansat avertismentul că Statele Unite trebuie să accepte faptul că „civilizaţia modernă a devenit atât de complexă, iar viaţa oamenilor civilizaţi se întrepătrunde atât de intim cu viaţa unor oameni din alte ţări, încât este imposibil să faci parte din lumea aceasta şi să nu participi la viaţa ei“.
Roosevelt a urmărit alarmat cum Hitler şi-a consolidat puterea în Europa şi a început să îşi ameninţe vecinii. FDR nu avea nici o iluzie în privinţa lui Hitler şi a intenţiilor lui. „Situaţia este alarmantă“, le-a spus Roosevelt diplomaţilor la scurtă vreme după ce Hitler a ajuns la putere. „Hitler este dement, iar consilierii lui, dintre care cunosc personal câţiva, sunt chiar mai nebuni decât el.“ Roosevelt, care vorbea cursiv germana, citise versiunea originală a lucrării lui Hitler Mein Kampf, ce cuprindea comentarii virulente împotriva evreilor, care au fost cenzurate din ediţiile ulterioare. Pe forzaţul unei ediţii americane a cărţii, publicată în 1933, FDR a scris: „Această traducere este atât de cenzurată, încât oferă o imagine cu totul falsă despre felul cum este Hitler în realitate şi despre ce afirmă el. Originalul în germană spune cu totul altceva“.
Însă deşi evenimentele din Europa îl alarmau pe Roosevelt, Marea Criză îi monopolizase atenţia în anii ’30. În martie 1933, când a devenit preşedinte, unul din patru americani nu avea slujbă. În fiecare lună, mii de fermieri şi mici oameni de afaceri dădeau faliment. În data de 3 martie, cu o zi înainte ca Roosevelt să depună jurământul, 38 de state îşi închiseseră băncile, iar restul de zece state se pregăteau să facă acelaşi lucru. Afacerile normale şi comerţul îngheţaseră. Rexford Guy Tugwell, un consilier al lui Roosevelt, a scris următoarele în jurnalul său: „Cred că niciodată în vremurile moderne nu au existat un şomaj atât de extins şi suferinţe atât de mişcătoare cauzate de frig şi de foamete“. În 1937, după lansarea unui program agresiv de combatere a şomajului şi de revigorare a motorului industrial al Americii, Roosevelt a continuat să se plângă de faptul că o treime din populaţia naţiunii era „fără locuinţe adecvate, prost îmbrăcată şi subnutrită“. Confruntat cu astfel de probleme economice copleşitoare, Roosevelt a avut puţin timp să analizeze criza din ce în ce mai gravă din Europa.
În acest timp, Hitler a folosit anii ’30 pentru a-şi extinde influenţa în Europa. În martie 1936, liderul nazist a ordonat trupelor germane să invadeze Valea Rinului, zona-tampon strategică dintre Franţa şi Germania. Iar Hitler nu a fost singurul lider fascist care ameninţa stabilitatea lumii în acei ani. În 1935, conducătorul fascist al Italiei, Benito Mussolini a declanşat o invazie a Ethiopiei, stat african independent. În 1936, ambii lideri au intervenit în războiul civil din Spania, permiţându-i generalului Francisco Franco să ajungă la putere.
Hitler a anticipat cu precizie că Occidentul în suferinţă va reacţiona fără vlagă la agresiunile lui. În 1938, el a împins Europa până în pragul războiului. În martie, a silit Austria să accepte Anschluss-ul (unirea) cu Germania. Ulterior în vara aceluiaşi an, dictatorul nazist a ameninţat că va invada Cehoslovacia când aceasta a refuzat să îi cedeze Regiunea Sudetă, o zonă muntoasă de la graniţa cu Germania, locuită cu precădere de etnici germani. Sperând să evite confruntarea, Occidentul a sacrificat ţinutul respectiv pe altarul împăcării, convenind asupra transferului treptat sub controlul Germaniei. Abandonaţi, cehii au cedat, demobilizându-şi armata, şi au permis Germaniei să smulgă Regiunea Sudetă.
Şase luni mai târziu, trupele germane au încheiat violarea Cehoslovaciei. Coloane militare au pătruns în valuri peste graniţa cehă, spulberând iluzia Occidentului că Hitler putea fi calmat. După câteva săptămâni, guvernul britanic şi-a schimbat atitudinea, anunţând că era pregătit să apere Polonia.
Lui Roosevelt îi era din ce în ce mai greu să ignore criza tot mai accentuată din Europa. El a recunoscut că Hitler era o ameninţare pe termen lung la adresa Americii şi credea că modalitatea cea mai bună de a împiedica alte acţiuni agresive era ca Statele Unite să încheie înţelegeri colective de securitate cu democraţiile occidentale. Însă în Statele Unite, deziluziile declanşate de Primul Război Mondial şi îngrijorarea în privinţa locurilor de muncă de acasă au intensificat sentimentul de izolaţionism şi aşa adânc înrădăcinată. Scriitori cunoscuţi, care au susţinut că interesele egoiste de afaceri contribuiseră la intrarea Statelor Unite în Primul Război Mondial au stârnit nemulţumirea generală faţă de Primul Război Mondial, transformând sentimentul într-o isterie.
Congresul a consolidat tendinţele izolaţioniste prin adoptarea unei legislaţii restrictive de neutralitate. În 1935, acesta a impus un embargo asupra armelor şi muniţiei americane, care nu au mai putut fi livrate nici unei părţi beligerante. În anul următor, democraţii şi republicanii s-au aliat şi au adăugat o interdicţie privind împrumuturile acordate părţilor beligerante. Doi ani mai târziu, legiuitorii au interzis accesul navelor americane în zone de război, interzicându-le americanilor să călătorească la bordul unor nave beligerante şi au extins embargoul, incluzând nu doar arme, ci şi ţiţei, oţel şi cauciuc pentru echipamentele de război. Părţile beligerante străine puteau cumpăra astfel de mărfuri doar dacă le plăteau cu bani gheaţă şi le transportau cu propriile nave.
În următorii ani, Roosevelt s-a zbătut să găsească o cale de conlucrare cu democraţiile occidentale pentru a restrânge puterea lui Hitler fără a stârni sentimentul izolaţionist. Nu a fost o misiune uşoară. În octombrie 1937, FDR testase profunzimea sentimentului izolaţionist într-un discurs în care denunţa „domnia terorii şi sfidarea legilor internaţionale“ care ameninţau pacea. „Când începe să se răspândească o epidemie, comunitatea se reuneşte şi îi pune în carantină pe pacienţi pentru a proteja sănătatea comunităţii.“ Însă reacţia publicului la acel discurs s-a dovedit împărţită, iar Roosevelt a renunţat imediat la implicaţiile internaţionaliste ale mesajului său referitor la „carantină“. „Este îngrozitor“, a spus el, „să priveşti peste umăr când vrei să conduci – şi să descoperi că nu ai pe nimeni în spatele tău“.
Chiar dacă ar fi dorit să influenţeze evenimentele din Europa, FDR putea oferi doar prea puţin sprijin. La data Acordului de la München, Armata SUA era formată din 185 000 de oameni şi se situa pe locul al 18-lea în lume. Nu numai că nu era pe măsura armatei lui Hitler, dar era mai mică decât cea a Suediei sau a Elveţiei.
Din volumul Pearl Harbor. 7 decembrie 1941 – ziua care a schimbat cursul istoriei, de Steven M. Gillon, în pregătire la Editura Litera. Traducere de Gabriel Stoian.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
