Nu ajungi chiar în fiecare zi în Arizona, tărâmul muntos scăldat de soarele torid al Sud-vestului american. Exceptând pompele de benzină, „oazele” comerciale din deşert - cu lanţurile de localuri fast food Mac Donald’s, Taco Bell, Taco John, Arby’s, Pizza Hut, K.F.C. şi multe altele - şi stâlpii de înaltă tensiune care nu cunosc obstacole, peisajul arată la fel de sălbatic ca în vremea căutătorilor de metale preţioase şi a atacurilor indienilor Apaşi. Piscurile de stâncă roşie, cu forme şi nume ciudate, verdeaţa intensă a bogatei vegetaţii deşertice, siniliul cerului, smălţat de nori cumulus de consistenţa fumului produs de bateriile de artilerie în vremea luptei, sunt caracteristici ale ţinutului. Iar atmosfera este identică veacului XIX în micile oraşe turistice şi istorice. În pofida căldurii ridicate, aerul este foarte curat şi răcoritor.
Am poposit la Peoria, o suburbie a capitalei, Phoenix, înghiţită de aceasta. Faţă de majoritatea oraşelor americane, dezvoltate pe înălţime, aici totul este întins, clădirile au maximum 2 etaje, acoperişurile sunt plate, şi zidurile sunt văruite alb ori au nuanţa nisipului datorată chirpicilor, materialul tradiţional de construcţie în zonă. Dar nu am stat prea mult printre edificii moderne. Venisem în căutarea Vestului de altădată, a umbrelor trecutului. Şi am pornit, fără zăbavă, la chemarea acelor vise de adolescenţă.
Prima explorare a fost spre Superstition Mountains străbătând celebrul – dar, altădată, înspăimântătorul – Drum al Apaşilor (Apache Trail). Şoseaua era foarte bună dar, de-o parte şi de alta se ridicau munţi golaşi, abrupţi, la a căror bază creştea o mare varietate de cactacee între care se evidenţiau mândrii saguaro (pronunţat sahuaro), înalţi de 5 până la 10 m, şi cu forme antropomorfe, cu câte două sau mai multe braţe ridicate în sus sau orizontale, îmbrăţişând un altul. Aceşti cactuşi uriaşi sunt foarte longevivi: abia când împlinesc 50 de ani încep să le crească braţele, aşa că unii pot avea peste un secol şi, poate i-au văzut chiar pe Cochise ori Geronimo, vestitele căpetenii indiene. Când se usucă, rămân în picioare, ca un trunchi de copac, alb şi tare, străbătut de caneluri, ca o coloană ionică. Există şi alte specii, mai puţin monumentale. Am observat unul de genul care la noi este numit „limba soacrei” din cauza formei sale lătăreţe. Un glumeţ fără sentimente de ecologist tăiase în masa lui cărnoasă ochi şi gură, obţinând un nostim chip uman. Arăta mult mai bine decât dovlecii scobiţi şi traforaţi, cu expresii înfiorătoare, de Halloween. Măcar acesta era râzător! (Mai târziu, la un restaurant, am aflat că această specie se şi mănâncă şi mi-a fost servit... „cactus la grătar”, ce seamănă la gust şi consistenţă cu dovleceii.)
În zonă se află şi câteva lacuri cu apă limpede şi foarte albastră : Canyon Lake, Apache Lake şi Roosevelt Lake. Am ajuns la primele două, care se aflau apropiate unul de altul. Era acolo o linişte Dumnezeiască, de început de Lume. Mi-au evocat, evident, romanul lui Karl May Comoara din Lacul de Argint şi pelicula omonimă, care mi-a înfierbântat imaginaţia acum vreo 50 de ani. În aceste ţinuturi, însă, imaginiaţia şi aspiraţiile spre îmbogăţiri rapide datorită descoperirii unor comori neasemuite sunt ţinute permanent treze. Mă aflam în ceea ce se numeşte Lost Dutchman State Park care îşi primise numele de la un personaj legendar: un prospector german, pe nume Jacob Waltz – care, din motive necunoscute era considerat a fi olandez şi identificat ca atare – a găsit un filon deosebit de bogat şi a extras mult metal preţios pe care l-a ascuns atât de bine încât, în hăţişurile munţilor, nici el nu l-a mai putut găsi. A cutreierat zona, cu disperare, spre a-şi recupera comoara până... s-a pierdut şi el – de aici porecla de Olandezul Pierdut (Lost Dutchman). Localnicii sunt convinşi că acea comoară există şi mulţi continuă să o caute, cu asiduitate, chiar înfruntând riscuri nebănuite. În anul când am fost eu pe acolo se povestea că doi temerari plecaseră în acea vară în căutarea comorii, îşi lăsaseră automobilele la baza muntelui şi, fără a-şi lua cu ei telefoanele mobile ci doar târnăcoapele şi detectoarele de metal, se aventuraseră în hăţişurile muntelui şi nu se mai întorseseră, la fel ca eroul visurilor lor. Iar asemenea pierderi sunt destul de frecvente în acel ţinut învăluit în minster: rătăcirea drumului, insolaţia, terminarea proviziei de apă, dotarea neadecvată pentru ascensiuni şi temperaturi înalte, surparea unor pereţi de stâncă sau muşcătura crotalilor care mişună printre pietre, sunt doar câteva dintre cauzele fatalităţilor.
M-am oprit o clipă, să mă răcoresc, la Tortilla Flat, veche staţie a diligenţei ce a fost păstrată, ca punct comercial, în această pustietate. Era acolo şi un mic restaurant despre care se pretindea că ar fi fost fondat chiar de Olandez, care dorea să mănânce şi, mai ales, să bea bine, căci era mare consumator de alcool şi, prin munţi, nu găsea „apă de foc”. La standul de suveniruri se vindeau o mulţime de obiecte cu aparenţă de antichităţi sau de piese legate de istoria locului, toate fabricate în China.
Apoi mi-am continuat drumul până la o fostă aşezare minieră din apropierea bogatei Mine Mamut (Mammoth Mine), deschisă în 1893, când a fost fondată şi localitatea, acuma un oraş fantomă ca multe altele, preluat de nişte întreprinzători şi transformat în atracţie turistică, botezat Goldfield Ghost Town. Principala atracţie şi construcţia cea mai impozantă era cârciuma – Mammoth Stakehouse and Saloon - ţinută de un... turc creştinat, îmbrăcat după moda din Vest, cu pălărie largă şi Colt la cingătoare. În spatele tejghelii era ţintuit un afiş pe care scria, fără drept de apel: „Pentru a evita găurile de gloanţe, lăsaţi bacşiş!” (Tipping prevents bullet holes). Dar, cârciumarul era om blajin, guraliv, abstinent şi mare amator de rodii: primise de la un prieten o pungă plină cu aceste roade ale Orientului natal, pe care, în pofida faptului că erau încă necoapte, le-a devorat cât a ascultat poveştile uimitoare pe care le relatau nişte consumatori. Cârciuma era decorată în stil western: capete împăiate de elani şi de bizoni deasupra barului, de tavan atârnau zeci de perechi de cizme scâlciate sau sparte în talpă, şi alte zeci de pălării; portrete de actori (John Wayne, Ben Johnson, James Stewart, Tom Mix) sau de pistolari celebri (Doc Holiday, Wyatt Earp) erau panotate pe pereţi. La etaj era o sală de mese cu o scenă pe care, în week end, se produceau diverşi cântăreţi locali care atrăgeau numeroşi clienţi. În spatele scenei, drept decor, se afla o diligenţă şi nişte manechine prăfuite.
Plimbarea prin oraş mi-a relevat că locul nu era chiar atât de vechi ci era mai mult mimată vechimea: fuseseră folosite scânduri şi bârne vechi, dar construcţiile nu erau contemporane perioadei fondării aşezării. Poate doar câteva utilaje de transportare şi prelucrare a minereului puteau data de atunci. Însă, între cele specifice mineritului, mai erau aduse şi depozitate de-a valma cişmele vechi – „puţ american” cum se numeau pe la noi – plasate în locuri unde niciodată nu ar fi curs apă, căruţe arse de soare şi dezmembrate, buţi fără obezi, automobile hodorogite, fără roţi şi mâncate de rugină şi chiar un linotip de prin anii 50-60 ai secolului XX. Aceasta pentru că vizitatorii sosiţi acolo nu se pricep şi iau de bun tot ce este expus într-un asemenea loc cu aură istorică.
În mijlocul drumului erau lăsate, ca din întmplare, lopeţi şi târnăcoape, ca şi când minerii abia atunci şi-ar fi aruncat sculele şi ar fi intrat în cârciumă să-şi ude gâtlejul. Aceasta pentru a da un aer de imediateţe şi de autenticitate. Câteva case lăsate în ruină, fără geamuri şi cu uşile bătute în scânduri, erau destinate să arate cum trăiau minerii. În interior câte un scaun, o masă şchioapă şi un pat cu o saltea ruptă. O perdea zdrenţuită fâlfâia, sinistru, în deschiderea ferestrei. Un tanc de apă, cocoţat pe un eşafodaj, părea scheletul unui uriaş.Totul demonstra delăsare şi decrepitudine. Un ochi avizat, însă, distingea că aceasta făcea parte din scenografie. Doar în preajma saloon-ului era oarecare activitate şi spre acel stabiliment se îndreptau toţi paşii.
Pentru a da o minimă asigurare că locul se află sub jurisdicţie federală, în mijlocul oraşului se afla o minusculă închisoare în faţa căreia era o spânzurătoare şi un sicriu – cine voia să-şi facă o fotografie în chip de condamnat la moartre, cu ştreangul de gât sau chiar de mort trebuia să platească un dolar pentru a folosi recuzita. Americanii au o mare doză de umor negru şi se dau în vânt după asemenea imagini! Pe peretele arestului era un afiş pe care erau scrise regulile, amuzante, ale stabilimentului: „1. nu se admit plângeri; 2. fără înjurături; 3. a nu se vorbi tare; 4. doar două vizite la latrină pe zi; 5. mesele – fasole, pâine, apă; Vizitele la închisoare sunt la discreţia sheriff-ului”. Mai era o cofetărie, un studio fotografic – unde amatorii puteau să-şi facă portretul în stilul anilor 1860-1880, cu vestimentaţia de rigoare –, mai multe magazine de suveniruri şi chiar o bisericuţă în care se oficiau slujbe duminica, semn ca acest loc nu era cu desăvârşire sub stăpânirea Necuratului care-i momea aici pe necredincioşii avizi de aur. În faţa intrării era chiar o cutie a milei pe care nu îndrăznea nimeni să o deschidă, chiar dacă era nepăzită. Oraşul nu avea pavaj şi nici măcar trotuare din scânduri, aşa cum se văd prin filmele western. Pe uliţele sale era mult praf. În jurul oraşului era o linie cu şină îngustă pe care circula un trenuleţ de plăcere, destinat copiilor. Mecanicul făcea ghidaj, explicând geografia locului şi obiectivele istorice. Însă, comparată cu grandoarea peisajului montan înconjurător, această aşezare părea minusculă. Se apropia seara. Cerul se înroşise la orizont. Era exact ca în finalul filmelor ce, în copilăria mea, aveau precizarea, pe afiş, că sunt „tehnicolor”,iar eu bănuiam că sunt efecte scenografice. Dar, apusul de soare în Arizona este cel mai spectaculos moment al zilei. Merită să-l vezi măcar odată în viaţă!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
