* Ivan Pantelici, est-ce que vous avez connu mon grand-père Abramov? Un vrai gentilhomme campagnard! Or ma grande-mère Abramova? Un ange de douceur! Une fois, Ivan Pantelci, ils allaient se promener parmir les champs. Plus vite, plus vite! criait ma grande-mère, mais le cocher ne voulait pas. Alors ma grande-mère Abramova, cet ange de douceur, tirait de son ridicule le nagan et paf , paf, elle le touait sur le coup. - Abramovna, chèrie, tu vas de nouveau te mettre en collère ! Quel gentilhomme ,I.P., quel gentilhomme!!!
* Ivan Pantelici, l-aţi cunoscut cumva pe bunicul meu Abramov ? Un adevărat gentilom de ţară ! Dar pe bunica mea Abramovna? Un înger de dulceaţă! O dată, I.P. ,ei se plimbau cu troica printre lanuri. Mai iute, mai iute, strigă bunica mea., dar vizitiul nu ascultă. Atunci, bunica mea Abramovna, acest înger de dulceaţă, scoase din poşeţică naganul şi paf, paf, îl omorâ pe loc. - Abramovna draguţă, acum iar ai să te enervezi! Ce mai boier, Ivan Pantelici, ce mai boier!!!
Este, poate, cea mai savuroasă poveste din repertoriul lui Pavel Popescu, prietenul meu drag, un ghiuj slab şi oacheş, cultivat şi spiritual, jumate rus, jumate român. Tatăl său, Capitanul Popescu, căsătorit în Basarabia cu Mamcic, murise, cred, pe acolo. Pavel urma să continue cariera sa militară, dar cum a doua zi după absolvirea Liceului Militar de la Curtea de Argeş, împreună cu alţi camarazi turbulenţi bătuseră un gradat, n-a mai primit brevetul de sublocotenent, şi cum toate arhivele arseseră la sfârşitul războiului, în afară de o fotografie cu Pavel D. Popescu Licuşor cl. I-a de liceu, nu avea niciun alt act de studii. Când a vrut carnet de conducere "moto" şi avea nevoie de o diplomă de, cel puţin, cl. IV-a elementară, a trebuit să dea examen (am crescut enorm în stima lui prin faptul că din redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, unde funcţionam amândoi, el ca fotoreporter, eu ca redactor artistic, am fost singurul salariat care a putut să-i explice regula de trei simplă). Maşină nu şi-a luat niciodată, pe de o parte pentru că n-ar fi reuşit veci să strângă destui bani, pe de alta, şi cea mai importantă, pentru că ar fi necesitat diplomă de cl.VII-a - e x c l u s!
Traducea carte după carte din franceza şi rusă - ghestapo, spionaj, San Antonio (mare cunoscător de argou) - şi se visa în Legiunea Străină, traversând deşertul din Alger în jeepuri fierbinţi printre gloanţe şi şrapnele. Până atunci, în fotoliul comod cu vodculiţa sau ceaiul rusesc la îndemână, găzduia, seară de seară, în minuscula sa garsonieră, colocvii zgomotoase sau îndrăcite pokeraşe.
Din când în când era de faţă şi Mamcic, o minionă rusoaică albă, fumătoare, amuzantă şi independentă. Obişnuia să ne prevină că la paker n-amfiu, am partnior, sau că cine face cacealmale doarme pe răgăjină, cine plăteşte cacealmale doarme fără răgăjină!
Mamcic avea un păr drept şi cărunt, retezat sub bărbie şi un năsuc mic şi cârn. Pavel, dimpotrivă, moştenise de la căpitanul Popescu, cred, un nas important între doi ochi puţin exoftalmici, negri şi inteligenţi. A ţinut patru neveste şi multe iubite, mândria lui era că în urma unui oreion infantil rămăsese steril, deci recomandabil.
Noi ne-am cunoscut la redacţie şi amiciţia s-a născut instantaneu. Alin, însă, când l-a văzut prima oară la restaurantul Berlin, coborând scările cu braţele şi picioarele în aer ca un liliac, scandând (mă imita pe mine) - Acuşa, vin acuşa, eu sunt doar rândunica Nuşa, a făcut scârbit: - Cine mai e şi ăsta?
Nu i-a trebuit mult, însă, ca să depăşească prima impresie defavorabilă şi să-l adopte cu mult entuziasm şi fără bănuieli... (îl citez pe Dan Riza: Ce, mă pun eu cu bruta aia geloasă de Alin?)
După ce Pavel şi-a luat motocicletă, un I.J. cu ataş, am avut şi eu parte de deliciile plimbărilor în vântul sprinţar al dimineţilor de iunie. O dată ne-am oprit, îmbujoraţi, la Alin, la Pangratti:
- Ce-i cu voi aici? ne-a fixat cu răceală. De atunci datează decizia mea de a NU apărea neanunţată la atelierului Marelui Maestru, hotărâre pe care nu am călcat-o niciodată.
Îmi luasem din talcioc o pereche de pantaloni din piele artificialăcare , după o zi de purtare, mi-a colorat coapsele în albastru-indigo. I-am dăruit lui Pavelucu pentru motocicletă şi de atunci ţinuta lui a căpătat un ce profesionist impresionant.
Multe am petrecut împreună! Prelua mici întâmplări de ale mele, povestea trecea în repertoriul său, creştea, creştea, se dilata, căpăta sensuri uriaşe şi după câţiva ani de zile devenea o epopee. Aşa am apărut eu refugiindu-mă de furtună în cortul său şi al Margăi pe mal la Schitu, noaptea, fulgerele luminând cu străluciri albastre corpu-mi sculptural... Relata cu trăire cum l-am ameninţat pe unul, eu, elegantă cuconiţă sofisticată, că-i ard un pumn în gură, sau altuia, un gagicar bătrân şi poşat, cum eu, o jună copilă de 20 de anişori i-am zis sub un felinar apropiindu-mi bine faţa de a lui: Uită-te bine la mine domnule, aş putea să-ţi fiu mamă!..
Întâmplările erau adevărate dar patosul cu care povestea...
S-au cam dus toţi băieţii de atunci... şi Mihai Mircea Lazăr şi Modest Morariu şi Riza şi A L I N....
Nu prea ne mai vedeam când am aflat că s-a prăpădit Pavel. Se mutase din centru undeva, foarte departe, nici Alin nu se mai lăsa uşor dus prin vizite. Am plecat cu maşina împreună cu Cornelia Simionescu, am confundat crematoriul, am greşit intrarea şi am pătruns în clădire pe jos pe la ieşire, am bântuit pe la subsol pe lângă boxe frigorifice şi am dat de Pavel cu bereta pe o parte, lungit pe o năsălie cu roţi aşteptându-şi rândul. Ne-am căţărat pe o scăriţă în spirală, am ajuns în sala festivă şi am descoperit că serviciul funerar se terminase şi ultimii participanţi îşi luau rămas bun de la Daniela. Fusese ultima lui soţie, cadru medical, o binecuvântată persoană care l-a însoţit în ultimii săi ani şi care, deşi se chema deja Popescu, când el s-a îmbolnavit foarte grav l-a luat cu cununie ca să-l poată purta prin spitale ca soţ al ei.
Când s-a cerut din partea Direcţiunii ca un membru al familiei să asiste la incinerare, Daniela a fost atât de îngrozită, un nepot îndepărtat s-a făcut palid de spaimă, aşa că i-am zis Corneliei: - Hai noi, că tot am trecut pe acolo!
Am aşteptat lânga Pavel vreo 20 de minute pâna când l-au băgat în furnal şi deşi nu era necesar, am stat cu ochii în flacără până la sfârşit. Mai simt şi acum căldura care m-a năpădit, am convingerea că Prietenul meu a fost mai mult decât mulţumit şi recunoscător.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
