După apariţia romanului "Ana Maria şi îngerii" în lunamai a acestui an, am fost solicitat-ispitit să mă expun public,prin interviuri ca acesta, mai mult decât în ultimii 20 de ani. Afost, cred, un semn în ce mă priveşte şi, totodată, un bun prilejde a-mi pune ofurile pe tapet. Directoarea unei prestigioaseinstituţii culturale de interes naţional mi-a spus, zilele trecute,pe un ton de reproş că a îndurerat-o foarte tare o declaraţie amea, cum că respectiva instituţie culturală n-a făcut nimic pentrumine... Stupoare. Am rămas fără glas. Tot aşa cum de-a lungulultimilor 20 de ani am rămas fără casă, masă, venituri şi-n generalfără nici un fel de bunuri mobile sau imobile, învăţînd pepropria-mi piele ce înseamnă în România să te dedici exclusivscrisului literaturii - o ciudăţenie la care statul de drept, cuinstituţiile sale culturale, refuză să subscrie. (RaduAldulescu)
- Cum vi se pare literatura română din ultimii 10ani?
- În ultimii 10 ani literatura română şi-a consolidatireversibil statutul de literatură de mîna a doua spre a treia, înpofida tresăririi-resuscitării de care a avut parte în ultimiicinci ani, printr-un concurs de împrejurări favorabile, cum ar fi:apariţia unei generaţii de critici tineri aplicaţi şi dedicaţi cutotul dezinteresat fenomenului literaturii române contemporane,apariţia colecţiei Ego-proză la Polirom, trecerea EdituriiCartea Românească sub patronajul Polirom-ului. Toate asteaau însemnat nişte înlesniri pentru scriitorul român conemporan; numai spun că pe mine, practic, m-au salvat-recuperat ca scriitoractiv şi totuşi n-au avut puterea să stopeze alunecareavertiginoasă spre neantizare a literaturii autohtone, pornită înurmă cu douăzeci de ani. În momentul rupturiisocio-politico-economice şi culturale din decembrie '89, s-apreconizat o schimbare ce nu putea fi concepută altfel decât înbine (dispăruse răul, întruchipat de Ceauşescu). Treptat însă, maipe nesimţite sau mai accelerat, schimbarea s-a dovedit a fi una înrău, în majoritatea domeniilor, iar literatura n-a făcut excepţie.Ceea ce n-au reuşit cenzura ideologică şi revoluţia culturală a luiCeauşescu au reuşit cu asupra măsură principalele instituţiiculturale postcomuniste, cei care le-au condus de-a lungul acestorultimi douăzeci de ani şi le conduc şi azi, plus cenzura economică,care nu-i un fenomen natural precum o tornadă, ci un instrumentaflat în mâna respectivelor instituţii, eficient şi decisiv la oadică în toată povestea asta cu iz inconfundabil de genocid.
Instituţiile culturale postcomuniste aşadar, cei care le-aucondus şi le conduc (i-am tot numit în articole şi interviuri, darde data asta mă abţin) au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentrua consolida statutul de literatură de mâna a doua spre a treia aliteraturii române, deteriorînd totodată în cel mai înalt grad,într-o manieră de neconceput nici în comunism, imaginea, statutulsocial şi material al scriitorului, al autorului de literaturăpropriu-zisă - folosesc acest termen constrâns deîmprejurări-vicisitudini fără precedent în istoria literaturiiautohtone, într-o vreme când locul scriitorului a fost uzurpat deautorul de teze de doctorat ajustate beletristic, de memorialistulşi autorul de jurnale convertit în romancier, lipsit de un miniminstinct literar. Aşa se face că, în pofida aşteptărilorîndreptăţite induse de căderea cenzurii ideologice, în ultimiidouăzeci de ani n-au mai apărut romancieri de talia unor MarinPreda, Eugen Barbu, Petru Dumitriu, Petru Popescu, D.R. Popescu,George Bălăiţă, Constantin Ţoiu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu,Paul Goma şi alţi câţiva asemenea lor. N-au mai apărut poeţi precumNichita Stănescu, Emil Brumaru, Leonid Dimov, Ion Alexandru, CezarIvănescu, Virgil Mazilescu şi mulţi alţii asemenea lor, poeziafiind punctul-forte al literaturii române. În aşteptarea altorscriitori, pe care care-i presimţeam valoric peste predecesoriice-şi dăduseră obolul compromisurilor în comunism, mi-am format opărere personală în privinţa cauzelor degenerării până aproape dedispariţie a literaturii, părere confirmată de realitatea de peteren şi de avizaţii asupra acestei realităţi cu care am discutat.În primul rând, s-a dorit şi s-a urmărit să se întâmple aşa; ceidin conducerea instituţiilor culturale au conlucrat în aceastădirecţie, a desfiinţării literaturii şi autorului de literatură,pentru a-l înlocui cu aşa-zisele elite culturale ale acestorvremuri (iarăşi nu dau nume, pentru a nu pune publicaţia care preiaacest interviu în situaţia jenantă de a mă cenzura) lipsite depricepere, dragote şi interes pentru literatură şi totodată lipsitede o minimă deferenţă pentru valoarea literară şi scriitoriipropriu-zişi - iarăşi folosesc acest termen ingrat, ca să facdiferenţa. Nu întâmplător, aşadar, scriitorii care nu suntscriitori (foşti cronicari plastici, profesori, gazetarisocio-culturali de diverse orientări, filozofi veleitari, careşi-au depăşit condiţia fără să şi-o depăşească, mai mult chiar,s-au degradat moral negându-şi menirea pentru a fi ceea ce nusunt), avizi de slava deşartă a gloriei literare, se află înfruntea instituţiilor culturale pomenite mai devreme pentru a facepoliticile culturale care ne-au dus în locul unde ne aflăm înmomentul de faţă: printre ultimele literaturi din Estul fostcomunist, cu cea mai slabă reprezentare pe piaţa occidentală decarte, iar în momentul de faţă avem cea mai căzută piaţă de cartenu doar din zona fostă comunistă, ci şi din întreaga istorie aRomâniei, cu tiraje de literatură română contemporană mai micidecât în interbelic, comunism sau în primii zece-cincisprezece anide postcomunism.
Oriunde în lumea asta mare, a fi scriitor este aproape similarcu a fi romancier - când vorbim de marile literaturi ale lumii,avem în vedere în primul rând marii romancieri ai acelorliteraturi. Literatura română însă joacă azi într-un cu totul altfilm decât respectivele literaturi, după un regulament cultural deordine interioară care obscurizează romancierul, un specimen oricumpe cale de dispariţie, exterminat pe toate căile în ultimiidouăzeci de ani, pentru a lăsa loc liber în fruntea bucatelorelitelor pomenite mai sus, cu preţul greu al privării dereprezentativitate internaţională. Repet, în pofida propagandeidemagogice prin care sunt justificate salariile şi privilegiilefuncţionarilor culturali care pasămite muncesc din greu pentrupromovarea literaturii române, s-a dorit, s-a urmărit şi chiar s-aînfăptuit cu totul altceva.
- Ce vă inspiră? Scrisul altora, viaţa,amândouă?
- Bineînţeles că nu poţi fi scriitor fără să îi citeşti pealţii. Scrisul altora inspiră, stimulează, formează etc., în măsuraîn care eşti capabil să-l simţi. În momentul în care simţi scrisullui Tolstoi bunăoară ca şi cum ar fi al tău, e ca şi cum ai facepasul dincolo, spre propriul scris. Este un moment al identificăriişi implicării totale, căruia inevitabil îi urmează momentuldetaşării totale, când îl uiti pe Tolstoi şi te identifici cupropriul scris, avându-l pe Tolstoi în adâncul tău. Urmează altmoment al detaşării, şi de scrisul tău şi de al lui Tolstoi, dupăcare o nouă implicare ce presupune rescrisul şi recititul. La felse întâmplă şi cu viaţa: omul şi mai ales scriitorul au o anumecapacitate de a se lăsa impresionaţi de dramele şi tragediilesemenilor, care poate merge până la a retrăi ca şi pe viusuferinţele psihice şi fizice şi toată gama de emoţii a celor pecare şi le fac personaje. După momentul implicării totale, urmeazămomentul detaşării totale. După cum pe bună dreptate se spune căscriitorul îl imită pe Dumnezeu, care într-o zi a făcut ziua şinoaptea, în altă zi cerul, pământul, animalele, omul şi aşa maideparte, iar în a şaptea zi s-a odihnit detaşându-se şi contemplândce a făcut pentru a conchide că e bine.
- E ceva autoficţional în romaneledvs.?
- Nu e nimic autoficţional în romanele mele. Am oroarealtminteri de acest termen şi de ce am văzut că desemnează el, totaşa cum am oroare de termeni justificativi pentru neputinţa epică,precum minimalism, textualism, postmodernism, de care s-a folositşi se foloseşte încă prozatorul român. Am făcut pur şi simpluliteratură, strădania şi scopul meu fiind să fac literatură bună.M-am dedicat până într-atât acestui scop încât nu mai ştiu şi numai contează ce am pus acolo, propria-mi viaţă, răstălmăcită saunu, amestecată cu vieţile altora, sau vieţile altora răstălmăciteşi reinventate. La o adică însă, sunt foarte dispus să explicoricărui cititor mai mult sau mai puţin avizat, dacă am trăitcutare sau cutare episod, sau doar l-am auzit sau l-am inventat,chit că de obicei nu prea sunt crezut.
- Referitor la cel mai recent roman al dumneavoastră, "AnaMaria şi îngerii", pornit, după cum se ştie, de la un fapt real, nue frustrant când povestea e gata făcută şi trebuie doar cimentatăficţional? Aţi mai repeta experienţaasta?
- Cimentată ficţional sau nu, povestea există precum un fenomennatural, iar scriitorului îi revine misiunea ca prin arta şimeşteşugul său s-o decupeze dintr-un text sau istorie mai mare,făcînd din ea un text sau o istorie mai mică, cu virtuţi artistice,care să încapă între coperţile unei cărţi. S-ar putea desigur săfie frustrant, în măsura în care în loc să-ţi vezi, aplicat, depropria-ţi viaţă, îţi storci creierii şi sufletul cu vieţile şipoveştile altora. Acesta este însă datul scriitorului, menirea,blestemul sau binecuvîntarea lui. O experienţă care ţi se impune lao adică, căreia nu ai cum să te sustragi... În ceea ce priveşteexperienţa scrierii volumului "Ana Maria şi îngerii", s-arcuveni să spun cu ce s-ar deosebi experienţa scrierii acestui romande experienţele scrierii celorlalte romane ale mele. În primulrînd, ceea ce s-ar putea numi documentare. Lîngă Mariana am stat cutotul două săptămîni, una la Viena şi una la Arad, plus cele optore petrecute împreună în Bucureşti după apariţia cărţii. Am dormitdouă săptămîni sub acelaşi acoperiş. În Viena Mariana stăteasingură într-un apartament spaţios cu trei camere dintr-un cartieraflat aproape de parcul-pădurea şi zăvoiul de pe unul dintremalurile Dunării. Erau dealuri împădurite de jur-împrejur. Erau,cred, vreo şapte-opt kilometri pînă-n centrul oraşului. N-aş mai fiplecat din locul acela tot restul vieţii şi tocmai că Marianaîncepuse să-şi strîngă din lucruri, pe care după plecarea mea le-arfi trimis spre Arad. Am dormit în camera pe care o pregătise pentruAna Maria, în care aceasta trebuia să se mute la o zi după ce amurit; îi dăduse termen prietenului ei să se schimbe, să-şi iaserviciu, iar dacă termenul expirase se hotărîse să revină lîngămaică-sa... Acum maică-sa se muta cu totul aproape de ea, în Arad,unde era îngropată. În Arad Mariana ocupa două apartamente cu douăcamere pe acelaşi palier, la parter într-un bloc-vilă cochet,dintr-o zonă semirezidenţială, aflată, tot aşa, lipită de parcurileşi zăvoaiele de pe malul Mureşului. Într-unul dintre apartamentesunt birourile firmei, filialei firmei de asigurări din Austria acărei reprezentantă este şi care plăteşte de altfel chiria pentrucele două apartamente, iar în celălalt locuieşte ea. Şi de zonaaceea m-am îndrăgostit, de n-aş mai fi plecat... În fiecare zi dincele două săptămîni am umblat pe străzile şi prin localurile Vieneişi Aradului, în vizite la prieteni şi rude şi am vorbit încontinuupovestindu-ne vieţile unul altuia. Ea la rîndu-i ar fi putut scrieun roman din ce i-am povestit. Ţin minte că într-o dimineaţă, laArad, Mariana mi-a spus: "Azi-noapte n-am putut să dorm deloc, amplîns toată noaptea gîndindu-mă la tine, în ce condiţii locuieştitu." În ziua precedentă n-avusesem de lucru, păcătosul de mine, îisugerasem c-ar fi fericită în condiţiile în care trăieşte şilocuieşte, la care mulţi ar trage nădejde zadarnic şi m-am datexemplu pe mine: stau într-o cameră cît o celulă, fără baie,bucătărie, closet şi n-am nici măcar o chiuvetă... "Toată noapteam-am gîndit la tine şi am plîns, a spus Mariana, că n-ai ochiuvetă". Cînd a venit la Bucureşti şi am adus-o la mine, iarăşi aplîns. Mi-a spus că locul unde stau eu îi aminteşte de camera undelocuia Eminescu în Viena, pe care o vizitase. Mi-am adus aminteatunci că unul dintre ultimele emailuri primite la editură pînă săplec la Viena suna aşa: "Dragă Mădălina (se înfiripase orelaţie specială, de un anume tip, între ea şi Mădălina Ghiu - altăpoveste, alt roman...), am plîns aseară cînd am citit emailultău şi am aflat că domnul Aldulescu este de acord să scrie cartea.Mi-am adus aminte de Eminescu." Eminescu era idolul Marinei, pecare nu scăpa prilejul să-l pomenească în cele mai diverseîmprejurări. Cînd am publicat capitolul cu stagiul în lagărulTreiskirchen într-o revistă literară cu mult înaintea apariţieicărţii şi l-a citit, m-a sunat şi avea vocea efectiv zdrobită deplîns: "Ioi, Radu, am citit şi mi-am adus aminte de toate prin cîteam trecut..."
Cam în asta a constat experienţa scrierii acestui roman, cares-a bazat pe o relaţie extrem de scurtă şi eficientă cupersoana-personaj, plus incovenientul extrem de apăsător pentruorice romanicer, şi eu nu fac excepţie, ca persoana să vrea să serecunoască în carte în lumina şi imaginea pe care şi-a format-odespre sine. În privinţa experienţei scrierii celorlalte romane alemele, aş spune în primul rînd că, dacă m-aş gîndi şi aş analizafiecare personaj în parte, dimpreună cu persoana care l-a inspirat,aş ajunge la ocncluzia că am trăit în preajma acelor oameni,muncind cu ei, mîncînd cu ei pe o foaie de ziar întinsă printrefiare sau cărămizi, umblînd brambura cu ei, îmbătîndu-mă cu ei,dormind în acelaşi pat etc., nişte ani, zece-douăzeci de ani saumai mulţi chiar, oricum mult mai mult decît mi-ar fi fost necesarpentru scrierea a cincizeci de romane bunăoară. De unde se poatededuce că documentarea, la o adică, este o condiţie necesară, darnu şi suficientă. Ca şi talentul de altfel, ca şi capacitateafizică de a ţine sub control şi a ordona cîteva sute de pagini carealcătuiesc substanţa unui roman, ca şi o bună stăpînire aortografiei şi a proprietăţii termenilor... Apoi, acei oameni nuerau interesaţi să fie personaje de roman şi ar fi fost foartepuţin probabil să citească şi să se recunoască sau să-i recunoascăpe alţii. Inevitabil, probabil, relaţiile cu acelepersoane-personaje pe cale de a se transforma în obsesii, aceleobsesii care, zic eu, stau la baza marii literaturi şi cred că neurmăresc şi dincolo de moarte, acele relaţii aşadar au ajuns săfrizeze saturaţia. Ele fac parte dintr-o lume ca şi dispărută. Aşaa fost să fie şi poate că ceva din mine a provocat asta. Am trecutprin locuri, medii profesionale, familiale, de care la un momentdat viaţa m-a rupt ca şi definitiv. Toţi prietenii-cunoştinţelemele actuale sunt oameni pe care-i cunosc de cel mult cincisprezeceani. În marea lor majoritate însă, pe cei pe care-i văd în modconstant îi ştiu de circa patru-cinci ani. Aşa a fost să fie, poateunde oamenii cu care am avut de-a face cîndva au trebuit să disparădin viaţa mea odată ce i-am închis, ca să zic aşa, în personaje.Mariana pare să nu facă excepţie. În urmă cu două luni m-a sunatspunîndu-mi: "Luni mă duc la domnul Dan de la revista Arca, să măajute, să-mi spună ce trebuie ca să facem lansare. O să te sunsă-ţi spun ce-am făcut." N-am primit telefon de la ea pînă-n ziuade azi.
Cam astea ar fi diferenţele şi similitudinile dintre experienţascrierii romanului Ana "Maria şi îngerii" şi experienţelescrierii celorlalte romane. Voi repeta aceste experienţe dacăDumnezeu o să mă ţină încă o vreme în bună stare defuncţionare.
- Cum aţi argumenta cererea unei rente lunare de scriitorîn faţa unui juriu de afacerişti bogaţi, total străini deliteratură? Cu ce i-aţi convinge?
- Singurul argument pe care l-aş avea în faţa unor oamenibogaţi, străini, cum spui, de literatură, ferecaţi în iluzia lorpierzătoare de suflet, argument de care n-aş uza, dat fiind că n-aşavea nici o şansă să-i scot din acea iluze, ar fi: "Vaivouă!" Să-i conving să facă ce? La modul cel mai sincer, dupăaproape douăzeci de ani de cînd public cărţi, avînd acel succesconstant de critică, nici o instituţie culturală din ţara asta n-amişcat un deget ca să-mi asigure un salariu minim pe economie,mi-ar plăcea să cred că nu mi-ar mai trebui nici un fel de rentădin partea cuiva, măcar că-s destui care sunt convinşi decontrariul. Nu mai tîrziu de anul trecut, vicepreşedintele USRVosganian, căruia secretarul său, poetul Laurian, i-a suflat înureche că eu vreau bani de la Uniune fără să muncesc, mi-a declaratverde-n faţă: "Aşa ceva nu se va întîmpla niciodată"! Fiechiar şi în baza unui zvon, eu primejduiam bugetul Uniunii.
- Aţi făcut compromisuri - de vreun fel - pentruscris?
- E mult de discutat-nuanţat despre faptele şi situaţiile ce potfi acoperite de acest termen - "compromis". Încerc să rezum şi săgeneralizez totodată precizînd din capul locului că invocareaconstrîngerilor suferite de bietul om aflat sub vremuri aujustificat de-a lungul vremurilor mari compromisuri, mari porcăriişi crime de tot felul. Omul (nu sfîntul sau eroul) mănîncă ceea ces-ar zice că trebuie să mănînce, ceea ce sistemul îi oferă sau îibagă pe gît, mai mult sau mai puţin cu forţa, pentru a subzista,supravieţui sau preveni. Aproape nimeni nu poate trăi în afarasistemului, nici chiar cînd îşi dedică viaţa distrugerii sistemuluisau restructurării lui. Compromisul s-ar putea să înceapă lagraniţa dintre supravieţuire şi parvenire, cînd omul începe săsimtă gustul parvenirii şi devine dependent de acel gust. Ceînseamnă însă a supravieţui? Să mănînci doar pîine cu apă sau să tehrăneşti sănătos cu lapte, carne, brînză, ouă? Să-ţi îmbraci copiiide la second-hand sau să le cumperi haine şi jucării de firmă şisă-i duci să mănînce la Mac Donald's, eventual în ideea de a-iscuti de frustrările copilăriei tale? Să locuieşti în zece metripătraţi, ca proprietar sau chiriaş, sau în şaptezeci sau o sută demetri? Ce înseamnă de asemenea a parveni în România acestorvremuri? Să ai un venit decent de o mie sau două mii de euro, sauunul de zece mii de euro pe lună? Să ai un milion de euro în cont,sau douăzeci de milioane, sau o sută? Să te ducă capul să facibani? Să munceşti pe brînci? L-am auzit pe Patriciu atrăgîndatenţia: nu trebuie să uitaţi că eu sunt un om care munceşte 16 orepe zi. Subtextul e limpede: cine munceşte are, cum am învăţat dinmoşi-strămoşi. Cineva, un fost cunoscut aproape prieten, îmi spuneape un ton de reproş: "Nu pot să trăiesc ca un animal!", cureferinţă străvezie la compromisuri, la demagogia invocării lor şila felul cum trăiesc eu. În fapt, aveam păreri diferite, cu totulopuse, despre ce înseamnă să trăieşti ca un animal. Eu îl vedeamtrăind ca un animal după ce mîncase ceea ce i se oferise ca săpoată să-şi schimbe apartamentul şi mobila, să-şi cumpere un terenîntr-o zonă montană şi să-şi ridice o frumoasă reşedinţă devacanţă, să-şi schimbe maşina cu una foarte performantă, să-şischimbe nevasta cu una mult mai tînără, care l-a făcut un fericittătic, obligîndu-l să agonisească încă, pentru a asigura copiluluiun viitor pe măsura aspiraţiilor lui şi soţiei. Nu mai spun cărespectivul pornise de la literatură, de care se dezisese după ce ofolosise ca o trambulină pentru a plonja în zona descrisă în frazaanterioară. El la rîndu-i mă vedea trăind ca un animal, refuzînd sămănînc ceea ce mi se oferea pentru a depăşi limita subzistenţei. Sămă ierte Dumnezeu, dar eu n-am fost şi n-am vrut să fiu apt pentruceea ce s-ar putea numi scopul sau efectul compromisului. N-aş vreasă mă victimizez descriind aici situaţia mea socio-pecuniară,despre care n-am decît să spun că se potriveşte perfect cu etichetade analfabet moral pe care mi-a pus-o redutabilul critic şi om decultură Dan C. Mihăilescu. Singura mea reacţie faţă de cei asemenealui este de a-i căina din tot sufletul că şi-au pierdut sufletul şitotodată să mă rog pentru ei ca să şi-l recîştige în viaţa asta.Dacă această poziţie a mea, propice scrisului şi vieţii mele, poatefi privită ca un compromis, sunt gata să mi-o asum ca atare.
- Când şi cum L-aţi descoperit peDumnezeu?
- Mă pliez formulării tale spunînd că viaţa şi scrisul meu auînsemnat şi înseamnă o continuă descoperire a lui Dumnezeu.
- Cât de importantă e relaţia cu divinitatea pentru scris?Îl face rigid, îi poate nişa publicul sau, dincontra?
- Viaţa omului pe Pămînt se întemeiază pe o relaţie permanentăcu divinitatea, cu Creatorul său, Tatăl atotţiitorul, făcătorulcerului şi pămîntului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor etc. Omulconştientizează această relaţie mai mult sau mai puţin, sau deloc,în fel şi chip. Creatorul este lîngă noi în permanenţă sub cele maidiverse şi neaşteptate forme, întîmplări, întruchipări, fenomenefireşti şi suprafireşti. Cea mai mare fericire a omului în aceastălume, rostul şi scopul lui de fapt, este nu doar să-lconştientizeze pe Dumnezeu (un bun prim pas), dar să se şistrăduiască, cu preţul propriei vieţi dacă i se cere, să trăiascăîn conformitate cu vrerea Creatorului. Mă întrebi de public, dacă-lam în vedere cînd scriu, şi n-am decît să constat că nu prea,aproape deloc, deoarece acest public este infinit mai păgînizatdecît cel din vremea ateismului comunist, nu ştiu dacă neapăratpentru că ăsta-i mersul lumii sau dacă s-a dorit asta de către ceicare conduc lumea pentru a o stăpîni mai sigur. Oricum, în ambelecazuri, diavolul e cel care stăpîneşte. Vremurile pe care le trăimsunt sub semnul aceluia.
- Care sunt îngerii Anei? Cum ne recunoaştem îngerii pePământ?
- Îngerii Anei sunt trimişii sau prelungirea Tatălui Ceresc spreea. Există cîteva episoade în carte în care Ana şi alte personajeîşi recunosc îngerii în diverse împrejurări. Este ceea ce numeammai devreme conştientizarea relaţiei cu divinitatea. Cînd omultrece bunăoară printr-o cumpănă, care poate implica şi un pericolde moarte, el poate afla că îngerul l-a salvat, dîndu-i un semntotodată pe care ar trebui să-l înţeleagă şi să se străduie să-şischimbe viaţa în consecinţă. Ana Maria, şi cea din carte şi cea dinrealitate, cred că a înţeles corect aceste semne şi totodată şisemnul fatal-final care a însemnat moartea sa la 21 de anineîmpliniţi. Convingerea mea e că, trăind aşa cum a trăit şi murindaşa cum a murit, ea s-a mîntuit, înlesnind totodată mîntuirea celordin jurul său. Fără s-o fi cunoscut pe Ana altfel decît dinrelatările mamei sale, din jurnalul acesteia, din nişte fotografiişi din spectacolul ei de hip-hop filmat, am simţit-o pînă într-atîtde aproape de mine în timpul scrierii cărţii, încît uneori amcertitudinea că m-a îndemnat şi m-a ajutat de dincolo să scriuaceastă carte, întărindu-mă pentru a trece peste vicisitudinile şiinconvenientele de tot felul ce mi-au stat în cale.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
