La sfârşitul lunii noiembrie 2009 asistam, in fastuoaselesaloane ale Ambasadei României de la Paris, la o conferinţă despreStilul Napoleon III susţinută de tânărul şi reputatul istoric deartă Gabriel Badea-Păun, urmată de lansarea cărţii sale ce trateazăacelaşi subiect. Intitulată, Le style Second Empire.Architecture, décor et art de vivre şi apărută la EdituraCitadelles & Mazenod, lucrarea are 204 pagini şi o foartebogată ilustraţie, preoponderent color, ce o transformă intr-unadevărat album de artă cu un substanţial comentariuştiinţific.
Laureat, in 2008, al Premiului Cercului Montherlant alAcademiei de Belle Arte pentru anterioara sa carte Portraits desociété (Citadelles & Mazenod, Paris, 2007) - ce a avut şio versiune in limba engleză apărută, in acelaşi timp, la Thames& Hudson din Londra şi la Vendome Press din New York -, GabrielBadea-Păun posedă curajul şi inspiraţia de a aborda subiecte ce nuau mai fost tratate demult sau chiar deloc. Este şi cazul lucrăriide faţă, care readuce in atenţie un stil considerat desuet inultima jumătate de secol deşi, in Paris ca şi in celelalte maricapitale ale Europei - ca şi pe vechile artere ale metropoleloramericane -, somptuoasele edificii ale acelei perioade se găsesc latot pasul şi nu pot fi ignorate. Autorul exprimă in mod forteelegant această situaţie când afirmă că "s-a făcut din Al DoileaImperiu un fel de paranteză in secolul al XIX-lea, o perioadăneglijabilă din punct de vedere politic şi, in consecinţă,artistic." (p. 30) Cauzele acestei atitudini au fost infrângereadezastruoasă de la Sedan, din 1870, urmată de pierderea Alsaciei şiLorenei, precum şi regimul autoritar al impăratului, ce fuseseputernic criticat incă din epocă de Victor Hugo şi Emile Zola -motive pentru care francezii nu l-au iertat niciodată pe NapoleonIII.
Socotit greoi şi lipsit de personalitate, fiind rodul unuimelanj de stiluri anterioare, Stilul Napoleon III a marcat domniaacestui monarh dar şi-a continuat existenţa mult timp după aceea,ca stil naţional franţuzesc, până s-a metamorfozat in exceseleorganice şi in formele moi, scurse, caracteristice pentru ArtNouveau.
Stilul care se năştea la inceputul celui de-al Doilea Imperiunu a fost o sugestie a vreunuia dintre membrii familiei imperiale,aşa cum se intâmplase in vremea ilustrului inaintaş şi fondator deimpărăţie, Napoleon cel Mare - Intâiul - ci, mai degrabă, a unuiconcurs de imprejurări. Totuşi, conform unei legende, impărătesei ise datorează, indirect, botezul noului stil: când mersese peşantierul Operei din Paris şi-l intrebase pe Charles Garnier,autorul proiectului, ce stil era acela pentru că nu semăna niciAntichităţii, nici Evului Mediu şi nici Renaşterii, inspiratularhitect răspunsese, plin de linguşitoare curtenie, "Este stilulcelui de-al Doilea Imperiu, Doamnă!" (p.15).
In cel dintâi capitol, autorul face o trecere in revistă acreşterii şi descreşterii interesului pentru stilul Napoleon III ces-a manifestat in plină epocă Art Deco, prin două expoziţii, unadin 1922, de la Muzeul Artelor Decorative, şi o alta, peste 6 ani,la Castelul Malmaison. In 1938, pictorul Christian Bérard, selansează intr-o adevărată campanie de sfidare a modernismului prindecorurile fastuoase şi balurile in spiritul stilului imperial pecare le-a organizat pentru Elsa Schiaparelli, Marie-Blanche dePolignac şi Jean Cocteau. In sfârşit, fastul aulic al imperuluieste repus in drepturi prin scenografia ireproşabilă a unor filmeistorice de mare succes, ce-şi aveau acţiunea in contemporaneitatealui Napoleon III, precum "Pe aripile vântului" (1939, R: VictorFleming), "Sissi" (cu cele patru serii ale sale, 1954, 1956, 1957,1958, R: Ernst Marischka), "Ghepardul" (1963, R: Luchino Visconti),"Ludwig" (1973, R: Luchino Visconti).
In capitolul al doilea, Gustul oficial, intre reşedinţeleimperiale şi locuinţele Rotschildzilor se face o prezentare acastelelor şi pavilioanelor, unele construite din temelii, altelerenovate şi modernizate conform standardelor epocii dar toatemobilate in stilul nou-impus. Familia imperială avea patru marireşedinţe, folosite după sezon: palatul Tuileries, din Paris, eraprincipala reşedinţă iar castelele St. Cloud, Fontainebleau şiCompi'gne erau ocupate, primăvara, vara şi, respectiv, toamna.Gabriel Badea-Păun face "biografii" complete acestorreşedinţe.
Capitolul al treilea este intitulat Locuinţa modernă: intreconfort şi nostalgie aristocratică si tratează despreproiectele urbanistice prin care Parisul a fost modificat dintr-unoraş cu tramă stradală intortocheată şi clădiri insalubre, multedatând chiar din Evul Mediu, intr-o metropolă modernă. Insubcapitolul Parisul imperial, transformarea Capitalei, sevorbeşte despre starea de constant şantier ce a stăpânit oraşul anide zile. Alinierea străzilor devenise o obsesei iar pentruimpărţirea oraşului in forme geometrice clare, baron GeorgesHaussmann, prefectul urbei, a sacrificat pitorescul prin masivedemolări. Celor care işi construiau locuinţele pe marile artereproaspăt trasate li se impune o standardizare: faţadele nu puteaudepăşi o anume inălţime in funcţie de lăţimea străzii, spre pildă20 m la un bulevard de cel puţin 20 m lăţime. Igiena lăsa, insă,multe de dorit. Părea dezonorant să existe un lavabou in camerăpentru că aceasta insemna că locatarul nu poseda suficienţiservitori pentru a aduce, la nevoie, ligheanul şi cana cu apă. In1857, intr-un oraş precum Parisul erau doar 7.000 de plătitori aitaxei de folosire a apei curente şi a vidanjării. Apa nu a fosttrasată la etajele superioare decât in 1865 in cartierele de pemalul drept al Senei şi in 1875 pe cel stâng (p.129). Până la aceadată, in camerele respective, existau rezervoare ce erau umplute cuapa cărată cu mâna. Baia caldă era exclusă fiind consideratămoleşitoare. Abia in 1880 apar camerele de bae cu o cadă mobilă(p.132).
Pe lângă reşedinţa din oraş, majoritatea nobililor şi a celorbogaţi aveau câte unul sau mai multe castele. A doua jumătate asecolului al XIX-lea a fost epoca de aur a vieţii la castel.Castelul era emblema reuşitei sociale. Unele dintre construcţiilevechi sunt restaurate - unele chiar desfigurate - iar altele suntconstruite după planuri ce urmăreau modelele epocilor anterioare.Astfel se instaurează stilul istorist. In Anuarulcastelelor, apărut in 1888, erau inscrise 4.000 de asemeneaedificii (p.120).
Pentru că tapiseriile erau costisitore iar manufacturile de laAubusson şi Savonnerie ce se uniseră, in 1828,cu cele de laGobelins, executau aproape exclusiv comenzi pentru Curte şi pentruedificii publice, incepe să se folosească mocheta ieftină,industrială şi tapetul ce, datorită perfecţionrăii procedeelor deimprimare, cunoaşte o foarte largă răspândire (p.158). Bibelourile,de asemenea, au mare căutare pentru că opulenţa unei locuinţe erasocotită in funcţie de numărul cât mai mare de obiecte ticsite inacel interior.
Stilul Al Doilea Imperiu se răspândeşte in lumea intreagă prinintermediul Expoziţiilor Universale, adevărate laboratoare dearhitectură, cum le caracterizează Badea-Păun. Cea din 1867 aconstituit apoteoza imperiului şi a fost vizitată de toţi impăraţiişi regii lumii occidentale (p.180). Ceea ce visase unchiul său,Napoleon cel Mare - o Lume unită sub sceptrul său, o globalizareavant la lettre - a reuşit Napoleon III prin difuzareastilul ce a inflorit in timpul domniei sale şi a supravieţuitimperiului ce s-a prăbuşit odată cu el : de la Dolmabah'e Sarayidin Istanbul la palatul de la Gizeh al lui Ismail Paşa, kedivulEgiptului, de la Corcoran Gallery din Washington la FrickCollection din New York şi Isabella Stewart Gardner Collection dinBoston sau palatele Paz, Bosch şi Anchorena din Buenos Aires, oriWallace Collection din Londra până la palatul Jean Mihail dinCraiova sau palatul Cantacuzino-Nababul din Bucureşti, toate acesteimpozante edificii eclectice poartă marca Stilului Al DoileaImperiu.
Lucrarea lui Gabriel Badea-Păun, Le style Second Empire.Architecture, décor et art de vivre, este mult mai complexădecât o arată titlul pentru că ea conţine nu numai informaţiidespre arhitectură, urbanism şi decor interior ci şi multe şiinteresante detalii privind viaţa socială şi mentalităţile epocii,bogat ilustrate cu opere de pictură, grafică şi fotografie pe caresârguinciosul cercetător stăpânit de cultul imaginii elocventepentru tema abordată le-a depistat şi le-a restituitcontemporaneităţii in dorinţa de a recompune strălucitoarea iluziea vremurilor lui Napoleon III.
ADRIAN-SILVAN IONESCU (n. 1952) a studiat la Liceul deArte Plastice "N. Tonitza" si apoi la Institutul de Arte Plastice"N.Grigorescu", sectia Istoria si Teoria Artei, pe care aabsolvit-o in 1975. A lucrat ca muzeograf la Muzeul National deArta, apoi la Muzeul Municipiului Bucuresti, unde a fost chiardirector adjunct (1990-1993), dupa care a fost consilier culturalla Inspectoratul pentru Cultura al Municipiului Bucuresti(1994-1995). S-a dedicat cercetarii si, din 1995 pâna in prezent,este cercetator stiintific I la Institutul de Istorie "N. Iorga".Doctor in stiinte istorice (1997). Din 1996, a inceput sa predea.Actualmente este profesor asociat la Universitatea Nationala deArte si la Universitatea Bucuresti, Facultatea de Istorie, undesustine cursuri de istoria fotografiei si a filmului, istoria arteisi a costumului. Este critic si istoric de arta cu o lungaactivitate de cronicar plastic si organizator de expozitii. Apulbicat 12 carti si a editat alte 3. Pentru lucrarile sale, a fostdistins cu Premiul Academiei Române (1992), Premiul UniuniiArtistilor Plastici pentru critica (2002) si Premiile "SimionMehedinti" (2003), "Nicolae Balcescu" (2008) si "I.C. Filitti"(2009) ale Fundatiei Culturale "Magazin Istoric". Este cavaler alOrdinului Meritul Cultural (2004).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
