- Maestre, incearca sa te grabesti!
- Bine, dar capodopera...
- Cauta numai sa termini! Si, la o adica, e capodopera ta sau amea? se infurie nobilul.
- A inaltimii voastre, desigur! se inclina pictorul pana inpodea.
- Asta-i! Deci zoreste! Ce dureaza atat?
- Stiti, prea-inalte, trebuie sa va studiez cat se poate de bineinainte!
- Cum?! Dar ce, de douazeci de ani incoace n-ai avut timp?
- Nu, stapane! M-am concentrat la ceilalti! explica pictorularatand tavanul cu ambele maini.
Dintr-un capat in celalalt al salii jiltului, bolta arata ca unimens insectar in care erau prinse in culori chipuri barboase,chipuri mustacioase sau spane, obraji rumeni, pergamentosi, suptisau latareti-mongoloizi cu ochi mari, mici, rotunzi ori migdalati,cu expresii serene, agitate, razboinice, umile ori indiferente,fete de barbati, femei, copii, fie ei lefegii din garda personala,robi turci, targoveti, gradinari si porcari, slujnicarese prinse cugaina in straita sau care nu stiusera ca drumul spre traiulindestulat de la castel trece prin iatacul nobilului, taranusi carescapasera gastele pe Dunare ori vitele in lanurile de grau, insfarsit, erau acolo intr-un colt cateva capete intunecate dearmasari pur-sange si o intreaga haita de caini de vanatoare cuboturile lor flocoase. Cu totii ii pozasera pictorului de-a lungulanilor, care mai curiosi, care absenti sau, in cazul animalelor,fara sa inteleaga. Oricum, de stiut nu a stiut nici unul ce urmadupa. Doar pictorul si nobilul, caruia de multe ori ii venea greusa se hotarasca. Intr-o zi avea chef sa spanzure, in alta, sainece. Pe unii ii tragea pe roata, pe altii ii baga in butoiul cutepuse de fier batute in doage cu varful inauntru si impingea butiade-a rostogolul la vale. Copiii puteau fi omorati si cu mainilegoale, la fel si femeile. Animalele se chinuiau mai putin. Caiiprimeau un topor in ceafa, cainii se alegeau cu gatul taiat.Mormantul era pentru toti acelasi: apele Dunarii, mai scazute saumai umflate, limpezi, tulburi, cum veneau. Aveau mereu puterea saduca totul cu ele si pesti care sa faramiteze totul inainte deurmatorul oras.
Placerea nobilului Paksy era sa se retraga in sala jiltului, sa seaseze si sa priveasca indelung deasupra. Isi imagina ore intregi cear fi avut, bunaoara, sa-si spuna spahiul prins in imprejurimileLipovei si lefegiul spaniol prins in patul nevestei nobilului,daca, in loc de chipurile lor pictate, ar fi fost chiar ei, douacapete iesind din tavan ca din gulerul unei haine. Sau cum ar fimarait vajnicul Zoltan, dulaul care speriase vulpile din totcomitatul si de care chiar i-a parut rau sa-l omoare, la Ida,camerista care refuzase sa se intinda in patul stapanului odata cucearsaful. La fel, cadea pe ganduri, oare ce chip sa aseze langabaiatul care-i pierduse un card de rate lesesti, cu cine sa stea devorba preotul care-l sortise Iadului daca nu se satura de sange. Cunimeni, in jurul popii va picta armasarii arabi. Nobilul Paksy seamuza in acest fel zile in sir, uitand de tot si de toate. Maiputin de pata rotunda si alba din mijlocul tavanului, acolo undelasase loc pentru chipul lui, cand va fi sa fie. Se vedea standacolo ca un soare in centrul propriului univers, radiind in toateungherele razele vietii si mortii. Nobilul Paksy nu numai ca auzisede teoria lui Aristarh din Samos ci chiar o accepta, la fel casfatuitorul lui intim, medic si cititor in stele, tovaras al luiCopernic la Universitatea din Padova, unde polonezul ii aratase intaina manuscrisul "De revolutionibus orbium coelestium". Si eranormal sa fie asa, corpurile ceresti sa orbiteze in jurul astruluistralucitor, precum supusii in jurul nobilului. Si cu totii injurul regelui, un soare mult mai mare, stapan al tuturoruniversurilor. Dar aici, Aristarh si Copernic nu mai ziceau nimic,prilej ca nobilul Paksy sa adoarma in jilt.
Acum, insa, nu mai era vreme. Turcii asediau castelul deja de osaptamana, in zilele lui 1526. Aparatorii ramasesera ba fara apa,ba fara merinde, inainte ca butoaiele cu pulbere sa fie si eleintoarse cu fundul in sus, goale. Familia nobilului fugise la timpprin galeria de sub Dunare, iesind dincolo, spre Buda si Viena.Proiectilele grele ale bombardelor otomane prabusisera in urmatunelul trimitand un suvoi de apa iute ca o limba de sarpe sainunde curtea castelului. Cale de scapare nu mai exista. Stapanuldomeniului si al fortificatiei hotari ca nu mai avea altceva defacut decat sa se retraga cu batranul pictor in sala chipurilorfara corp. Se aseza sfarsit in jilt si se lasa la manaartistului.
- Gata, nobile Paksy! racni incantat pictorul.
- Gata, da! observa cel al carui chip lucea proaspat pe tavan inmijlocul celorlalte.
- Ei, ce ziceti? Multumit? se muta pictorul de pe un picior pealtul, studiindu-si cu dese aprobari din cap lucrarea.
- Da, e bine. Poti sa pleci! il concedie nobilul fluturand dosulpalmei.
- Atat?! se schimonosi artistul.
- Iesi!... Stai asa! Inca ceva! Dupa ce... intelegi, ai grija safaci asa fel sa nu-mi gaseasca trupul! Fii blestemat daca voiajunge sfartecat de camile!
Pictorul se inclina si iesi repede.
Cand ramase singur in sala pustie, stapanul castelului isi scoasepumnalul si il infipse adanc in inima. Icni scurt, iar corpul i selipi moale de tapiseria scaunului inalt.
In acea dupa-masa tarzie, cand lumina zilei aduna rand pe randcearcanele inserarii, deasupra crenelurilor se iti, zvarcolindu-sein varful unei lanci, panza alba a capitularii. Solia otomana ceruimediat predarea castelului, armelor si a comandantului, viu saumort. Asediatii obtineau in schimb dreptul sa plece liberi sinevatamati. Pictorul isi scarpina un pic barba. Peste un sfert deora, ultimii mercenari paraseau castelul, in frunte cu el. Turciiinsfacara lesul nobilului, il decapitara in curte si-i infipseracapul deasupra portii. Trupul il azvarlira in ingraditura porcilor,cei cativa ramatori ingrasati exclusiv pentru masa nobilului.Animalele devorara dintr-o suflare cadavrul si, ghiftuite, setrantira curand in namol sub iatagane.
Comandantul turc facu repede o recunoastere si nimeri, intreruinele fortificatiei, in sala jiltului intacta, cu chipulnobilului Paksy ranjindu-i din mijlocul multimii de fete. Iesitulburat si puse sa fie inconjurat convoiul aparatorilor viermuindnu departe in camp. Ii ajunse si el calare si-i cerceta atent. Gasicrustele de vopsea pe mainile pictorului si-i facu semn sa iasa dincoloana. Il indemna sa vina cu el in timp ce restul oamenilor,cuprinsi de vinetelile fricii, primira incuviintarea sa porneascamai departe.
A doua zi, castelul, umplut cu butoaie doldora de pulbere, fuaruncat in aer. Daramaturile se acoperira cu pamant in decurs de oluna, cu munca taranilor din imprejurimi adulmecati prin cotloanede padure de cainii lui Allah, ogarii neobositi cu boturile lungidespicand aerul pana la miezul subtire al mirosului de om.
Pictorul isi urma noul stapan, izbutind cateva gravuri ale Budei,Pestei si Vienei, devenite cu timpul celebre si atribuite unuiartist anonim.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
