Câteodata, artistii se iau in serios. Se umanizeaza. Scot capul din cutia cu jucarii – aceea in care se copilaresc, se rasfata si se aduna – si nu numai ca se uita in jurul lor cu o privire grava, martiala si imparateasca, dar isi mai pun in gând sa si schimbe universul. Totul, intr-un ritm dracesc, ca si cum in secunda urmatoare ar veni sfârsitul lumii si pe el, artistul, treaba asta l-ar putea prinde nepregatit. De aceea, zici ca parca a innebunit. Nu-l mai recunosti. Arde etapele, incaleca stilurile, comprima spatiile, cocoloseste timpul – doar ca sa nu cumva sa credem noi ca, asa cum se spune in mediile anume, „a cazut in maniera". Care, fireste, nu conduce la civilitate, ci la manierism. Or, dupa cum se stie, nimic nu e mai frustrant pentru un artist decât ostracizarea in „marca", in „brand". Altfel spus, pericolul clasicizarii premature. Intrarea in muzeu prea devreme. „Fara gluma, vreau sa fiu inteles altcumva!... Poftiti de luati, ca am rezerve proaspete! – striga el in mijlocul pietei de arta. Vorbesc aceeasi limba cu voi, dar acum sunt mai pedant!".
Anca Muresan este un artist care chiar nu glumeste. Vesnic incruntata existential si foarte prudenta vocal, ea priveste mereu in spate, ca nu cumva aceasta indârjire sa lanseze cumva vreun zvon cum ca s-ar fi clasicizat.
In urma cu un an, picturile sale din expozitia de la Curtea-Veche ne impresionau nu atât prin conexiunile (exista fatalitati si fatalitati!) cu un anume referential pointilist, cât, mai ales, prin fervoarea cu care ochiul ei avea puterea de a patrunde dincolo de imaginarul posibil, aducând mai aproape de noi, cum spuneam atunci, aproapele din spatele departelui. Remarcam, tot cu acea ocazie, ca la mijloc ar fi vorba de un joc de focalizare destul de periculos, dar, in fapt, inocent, ne linistisem, fiind bine stapânit de catre artista. Cu cerbicie, profesionalism si, de ce nu, chiar farmec, acel blow-up continuu putea fi savurat linistit, fara sa-ti pui intrebarea pâna unde poate ajunge privirea in adâncul adâncurilor. Fara aprehensiuni. Lentilele aparatului de scociorât lumea erau bine calibrate, slefuite leibnizian si sterse cu esenta de roua.
Recenta sa expozitie, cu un titlu inspirat (si o sa demonstram de ce!), „Pâna la urma zilelor"*, scoate in afara legii (personale) maniera sau „deja vu"-ul, nediminuând deloc zacamintele de tenacitate ale artistei. Pentru ca Anca Muresan recurge la un viclesug (asa fac mereu femeile inteligente, când ti-e lumea mai draga, taman atunci iti juguleaza posibilul!): intoarce ocheanul invers si isi pofteste imaginarul sa se uite la ea. La lumina zilei ei particulare. La ceea ce vede ea prin ochii ei oglinditi in cer. La natura ei corecta de femeie, ce traieste dincolo de reflexie. „Stati fara grija, vorbesc aceeasi limba ca si voi, numai ca sunt ceva mai pedanta!" – pare ca ne spune artista.
Iar ochii ei vad – chiar daca mai lichid – o alta realitate. Absolut surprinzatoare prin discursul ei neintrerupt, ca pâna acum, de analize si psihanalize. O realitate mai omogena, fie bazata pe cheagul unui aer estival, de vacanta, in care sunt cuprinsi copiii pe plaja sau in sezlong, barbati (ghiciti melancolici?!) privind marea sau autoportrete voit neglijente ale artistei, fie redusa la sagace exercitii de inventivitate minutioasa si de improvizatie (cum e sa pictezi un tablou absolut material, cu referinta de peisaj, cu rama, complet, care insa are prinsa intr-unul din colturi o ilustrata de la mare, pictata, fireste, si ea?).
Suspect acest avânt! Fiindca, in opinia mea, el se autodenunta. In realitate, e un soi de romantism de tip Hans Castorp. Unul lipsit de orizont, deformat, turtit. Ratat si trist. Fiindca pare o realitate care, desi abordabila pe cliseu (mare, soare, nisip etc.), gâfâie parca sub apasarea blestemata a „muntelui vrajit". E bolnava (de asta data, e ceva serios, nu mai este joaca!).
De ce? Pentru ca pictura de acum nu este nici rationala, puternica si luminiscenta, ca altadata, nici clisoasa, cu pretentii sa le zicem chtonice, daca ar fi ca tehnica artistei sa vireze. Ea e subtire, transparenta, contururile nu au vigoare, nu compun, sunt degenerate, nu au vlaga, ci se disperseaza, se estompeaza (chiar culorile sunt, repet, diluate, insa nu cu forta, ci pentru ca asa sunt ele de la mama lor!). O realitate ce se resoarbe, dispare, se pierde, trece, precum, daca va aduceti aminte, „norii lungi pe sesuri". In mrejele profunde ale unui lesin din care cu greu isi va reveni vreodata. Caz de, asa cum bine spunea cineva, „dilutie asumata si impacata". Sinonim cu, adaugam noi, salt in vid. Un vid cenusiu ca si unul din peretii galeriei, pe care este expus un singur tablou. Cu margini gri.
Doar in aceasta directie se poate decripta misteriosul mesaj ce constituie chiar titlul generic al expozitiei. Interpretabil drept o profesiune de credinta, un credo. „Pâna la urma zilelor" are o dubla intentie conotativa. Prima ar cuprinde componenta durativa mai concreta (pâna in ultima zi, mai exact, pâna la o secunda dupa ultima zi, altfel spus, pâna in „urma" ei!), deci pâna atunci va dura exorcismul prin care artistul trebuie sa scape de sub tirania „demonului" creatiei. A doua e ceva mai chisnovata, in sensul ca, daca inteleg bine, sensul poate fi cumva similar celui din „pâna-n pânzele albe". Adica, pâna dincolo de zile, de hotarul lor cu posibilul, cu virtualul, deci, eu, artistul, voi trai si voi crea pâna când banalele zile (acelea din care ne infruptam cu totii!) se vor toci intr-atât, incât vor ajunge la stadiul de „urma", de semn, de amprenta, de soapta a vietii. Deloc mangosit ambât! Ci, dimpotriva, e curata trufie. Dar nu ne mira defel, caci, vorba lui Beaumarchais, „métier d’auteur, métier d’oseur".
In acest moment, Anca Muresan sta si se umanizeaza in mijlocul intervalului. Pedant.
*) - Anca Muresan, Pâna la urma zilelor, pictura, H’Art Gallery
amza_sebastian@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
