Multa lume judeca aspru secolul al XVIII-lea pentru "ratacirile" lui iluministe, pentru scientismul introdus pe scena unei lumi care, spun aceiasi, s-ar fi simtit mai bine fara atata analiza matematica si ateism, dar cu mai multa credinta fata de rege (Ludovic al XVI-lea, bineinteles!) si fata de privilegiile feudale, datatoare de vechi si profunde certitudini, indeosebi pentru feudali.
Intr-adevar, ar fi un exercitiu interesant sa ne imaginam secolul acela turbulent si generator in continuare de turbulenta, sa ni-l imaginam, asadar, lipsit de vreo cativa din protagonistii lui fundamentali, de pilda de François-Marie Arouet, mai cunoscut sub pseudonimul Voltaire. Sub masca intens meditativa pe care o arata posteritatii chipul sau incadrat in buclele bogate ale perucii de epoca, acest literat-filozof ascunde un pachet de ganduri cinice. Si e destul sa-i privesti mai atent ranjetul impietrit, ca sa pricepi cam ce putea astepta viitorimea de la un asemenea ins urat si "rau", gata mereu sa-si reverse umorile in pamflete virulente, chiar si atunci cand simuleaza naivitatea, introducandu-l in scena pe vestitul Candide. Voltaire a fost si el, in felul sau, un om de stiinta, nu neaparat in sensul exploratorilor unor discipline exacte, aproape "tehnice", cum sunt cele ilustrate de matematicienii, fizicienii si naturalistii de mai tarziu. A fost un savant cu atentia concentrata asupra spiritului uman, pe care instrumentele incomode ale indarjitei sale rationalitati se straduiau sa-l smulga dintre fanatisme si prejudecati. Epoca Luminilor ii datoreaza mult, chiar daca demolarea salutara a unor prejudecati si fanatisme mostenite s-a dovedit destul de repede generatoare de altele, noi. Dar asta nu i-o mai putem pune lui in seama, ramanand sa ne gandim, mai degraba, la natura contradictorie si recalcitranta a spiritului uman. Murind in 1778, se spune ca pe buze cu numele lui Dumnezeu in care o viata intreaga nu crezuse, Voltaire n-a mai apucat sa vada tulburarile din Revolutia Franceza, spre care conduceau, fara indoiala, si ideile lui rationaliste, indemnand la clarificari esentiale.
Imediat langa el stau alti cativa protagonisti de care ar trebui sa ne debarasam, ca sa putem vedea veacul al XVIII-lea intr-o alta configuratie social-morala decat cea prezentata de istorie. Denis Diderot e si el un filozof materialist, adversar declarat al religiei si principal regizor al monumentalei Enciclopedii Franceze, "dictionar fundamental al stiintelor, artelor si mestesugurilor", unde - dupa cum se stie - institutiile si ideologia feudala sufera atacuri rationaliste de o virulenta naucitoare. Sa-l adaugam pe D''Alembert, naravit la acelasi gen de filozofie iluminista, dar care, in plus, mai e si un matematician de renume, preocupat de teoria fundamentala a algebrei si de mecanica. Si, cum spiritul enciclopedist sau interesul pentru tezaurul acaparator al Luminilor nu putea ramane in proprietatea exclusiva a francezilor, ma gandesc ca n-ar trebui sa-l uitam de pe lista posibililor expurgati nici pe Mihail Vasilievici Lomonosov, leningradeanul care enunta in epoca principiul conservarii materiei, facand totodata cercetari asupra electricitatii; pe alt Mihail, englezul Michael Faraday, fizician si chimist, fondator al teoriei electromagnetismului, iar mai tarziu descoperitor al legilor electrolizei; pe Nikolai Lobacevski, de numele caruia se va lega creatia geometriei neeuclidiene, cu alte cuvinte ideea "trasnita" ca printr-un punct se pot duce nu doar o singura paralela la o dreapta data (cum se stia inca din Antichitate), ci mai multe. Iar daca tot am ajuns aici, ii mai adaug si pe cei doi Bolyai transilvaneni, Farkas-tatal, specializat in geometrie si teoria numerelor, si János-fiul, celalalt inventator recunoscut al geometriei neeuclidiene, coleg de glorie cu Lobacevski. Sigur, neeuclidienii acestia ies, cu biografiile lor, din cadrul strict al secolului XVIII, insa e limpede ca preocuparile lor savante nu pot fi despartite de spiritul Luminilor si de emulatia materialista, stiintifica, inceputa cu ranjetul sfidator al lui Voltaire.
Operatia pe care mi-am propus-o se numeste, in matematica, reducere la absurd. Acolo, ea se face cu scopul de a simplifica tabla de calcule si a scoate din noul context rezultate utile, in fond, rationamentului initial. Ce-ar fi, deci, sa-i stergem cu buretele pe toti cei enumerati mai sus si pe multi altii asemeni lor, de numele si activitatea carora se leaga schimbarile de spirit, de mentalitate, de cunoastere declansate in secolul spre care arata cu degetul acuzator unii si altii dintre nostalgicii de azi? Bineinteles ca eliminarile initiale ar duce automat la alte eliminari in serie, fiindca tot ce nu s-a inventat in epoca ar ramane, teoretic vorbind, fie sa fie inventat de urmasi, fie sa nu mai fie inventat deloc, din lipsa bazelor puse la timpul potrivit. Fara geometria in spatiu, cum ar mai fi putut sa apara modelele complexe ale universului, teoria/ teoriile relativitatii? Fara Lomonosov si Faraday prin ce mlastinis ar mai fi ratacit, vreme de secole, fizica si chimia, si unde ar mai fi astazi cercetarile privitoare la particulele elementare ale materiei, la microunivers?
Nu ma indoiesc ca am trai intr-o lume paralela, din istoria careia Revolutia Franceza si alte cateva revolutii ulterioare ar lipsi cu desavarsire. Poate un feudalism tarziu, luminat (iarasi Lumini, Doamne apara si pazeste!), plin de piosenie religioasa, condus cu temeinicie de principiul "crede si nu cerceta". Plin si de stiintele aproximative care ar fi proliferat in "nisa" ramasa goala dupa retragerea fortata a stiintelor considerate de noi, astazi, drept veritabile si chiar fundamentale pentru spiritul uman.
Chiar ma intreb: cat de departe am fi ajuns intre timp cu cercetarile asupra pietrei filozofale sau cu cele privitoare la sexul ingerilor? Ca sa nu mai vorbesc de o problema practica, mereu spinoasa si mereu actuala: cat aur am fi scos astazi din plumb?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
