Pe vremuri nu de tot apuse, era un obicei de început de an şianume alcătuirea unor volume omagiale destinate conducătorilor.Invenţia era totală, chiar şi pentru comunişti. De pildă, nicidracu' nu ştia când se născuseră Gheorghe Gheorghiu-Dej ori ChivuStoica, sau, mă rog, doar o mână de iniţiaţi, ori nişte cumetri depe la ţară. Nu se pomenise, nici măcar atunci când serbam ziua de23 august ori 7 noiembrie, să se înscrie în calendar aniversărilepersonale.
Nu am idee cum s-a născut paranghelia naţională din ianuarie.Cert este că a început cu El, iar apoi, după tatonări perverse darferme, s-a strecurat şi Ea. Cu o imensă forţă de persuasiune,pornind de la rolul femeii în societate şi continuând cu titlurimari în ziarul "Scânteia": "Femeia, jumătatea bărbatului? Nu!Femeia, jumătate din populaţia ţării!", Elena Ceauşescu a devenittot mai prezentă în presă, până când s-a dovedit indispensabilă.Dacă la început Omagiile tipărite glorificau numai data naşterii"cârmaciului" - 26 ianuarie, devenită mai importantă decât cea aUnirii Principatelor, de la un timp, au văzut lumina tiparului şicărţi dedicate savantei de renume tot mai mondial, cu data deapariţie 7 ianuarie. Laboranta necalificată, cu grave deficienţe dedicţie şi mai ales de gramatică şi cu şcoala primară neterminată, aajuns academician. E drept, mai erau şi alţii, Ion GherorgheMaurer, care nu scrisese un rând sau Alexandru Bârlădeanu, autor alcâtorva articole insipide publicate în presă. Dar măcar ei aveaufacultatea făcută.
La un început de noiembrie, nimerit cu treburi pe la CasaScânteii, l-am vizitat, la editura unde lucra, pe un bun prietende-al meu. S-a scuzat că nu poate sta prea mult de vorbă pentru cătrebuie să adune texte pentru Omagiul dedicat Tovarăşei. M-amoferit să-l însoţesc. Mi-a mărturisit pe drum că autorii cuoarecare ştaif se sustrag sub diverse pretexte, iar sarcina estedin ce în ce mai anevoioasă. Eugen Jebeleanu, care scrisese înaintede război despre tânărul revocluţionar Ceauşescu, refuza iritat.Maria Banuş se dădea bolnavă. A. Toma, care sigur nu ar fi refuzatcomanda, murise de mult. Dan Deşliu începuse să mârâie.
Aşa am ajuns, a doua zi după Sfinţii Arhangheli Mihail şiGavril, în pragul uşii lui Mihai Beniuc. În faţa apartamentului dincartierul Primăverii tronau găleţi cu flori, semn că şi la"toboşarul vremurilor noi" mai îngânau colinde arhanghelii. Ne-adeschis uşa o femeie incoloră - servitoare? nevastă? nici astăzi nuştiu. În livingul destul de spaţios ni s-a făcut frig, deşi veneamde afară. La capătul unei scări de lemn a apărut un bătrânel cu otichie pe cap, şovăitor în mişcări, dar nestrămutat în credinţă.Dovadă că ne-a asigurat că, deşi cu o zi înainte fusese ziua lui,el nu credea în "chestii de astea". Îmi venea greu să înţeleg în cenu crede poetul. În faptul că îl cheamă Mihai? Că are prieteni careîl serbează? Sau se teme că am fi nişte agenţi care l-ar turna lapartid ori la securitate că îşi marchează cumva onomastica?
Mihai Beniuc, odinioară o mare speranţă a liricii, devenitrepede un versificator de serviciu al noii societăţi, a fost anide-a rândul liderul breslei scriitoriceşti. Era, în timpul săuglorios, omul care tăia şi spânzura. Tăia şi spânzura atât de tare,încât l-a urmărit până dincolo de mormânt pe Lucian Blaga,asigurându-se că nu îi va face concurenţă sub nicio formă. Acontribuit activ la ştergerea urmelor după asasinarea lui NicolaeLabiş - asta o ştiu din mărturisirile tardive ale SteleiCovaci.
În clipa aceea vedeam însă o piticanie justificându-se jalnic.(Brusc, mi-am adus aminte despre ce povestea Titus Popovici, căprima dată când a fost îngrozit cu adevărat s-a trezit în faţă cu omaşină de lux fără şofer în curtea Casei Scriitorilor. Era Beniuc,care îşi conducea singur maşina şi nu se vedea prin parbriz!)
Până să coboare complet treptele, şi-a cerut scuze pentru friguldin casă şi ne-a privit cu înţeles, cum că toţi trei am şti a cui evina. Gurile rele spuneau pe atunci că Beniuc îşi făcea foarte desdrum pe la Ambasada Sovietică, pentru a le spune tovarăşilor încare credea de ce îi e lui frig. Ceea ce nu îl împiedica să compunăode frenetice pentru volumul omagial hărăzit Elenei Ceauşescu.
Vizita noastră nu a durat mai mult de un sfert de oră. De lacapătul scării, prietenul meu a primit o foaie de hârtie şi amieşit. Am realizat abia la plecare că gazda noastră nu ne-a invitato clipă să luăm loc. Am stat în picioare, ca la fisc, ca la poştă,iar la sfârşit am primit recipisa. Abia ajunşi acasă, am citit cecompusese maestrul. Erau versuri multe şi de bine, cum se zice înpopor, dar finalul era glorios. Citez din memorie:
"Ea nu este Elena, ce l-a vrăjit pe anticul Paris,
ci femeia mândră ce calea comunismului a deschis."
Din păcate (oare păcat să fie?), bunul meu prieten a pierdutfiţuica, iar poemul nu avea să vadă lumina tiparului. Până şi ceimai obedienţi adulatori ai regimului l-au considerat nepotrivit,dacă nu jalnic de-a dreptul. Beniuc avea să se stingă în uitare învara lui 1988. Iar un an şi jumătate mai târziu, străzileBucureştiului erau înălbite de foile rupte ale zecilor de volumeomagiale, aruncate de mulţime din librării.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
