În economia naraţiunii, uşa, spune Hamon, ca tehnem, e,la rândul ei, un operator logic, ca şi fereastra. Uşile, prindeschiderea sau închiderea lor deschid sau închid perspective. Îneconomia textului, ele se deschid, ca şi ferestrele, asupra unornoi pasaje descriptive (în cazul nostru, uşa albă de la odaiaChristinei se deschide asupra unei descrieri amănunţite abudoarului).
Totodată, din punctul de vedere al organizării spaţiului dupăperspectiva privirii, uşa şi fereastra, deşi au un rol similar, deintermediere, de introducere într-un alt plan a privirii,îndeplinesc de fapt funcţii diferite ("Fereastra deschideinteriorul către exterior. Prin fereastră se priveşte afară. Uşa nuţine de domeniul vizualului. Prin uşă, se intră şi se iese. (...)Dar, dacă fereastra implică, în mod structural, privirea dininterior către exterior (...), uşa poate deveni şi ea obiectul uneiconcentrări vizuale, dar în sens invers. Dacă se priveşte printr-ouşă către exterior, ea nu face decât să funcţioneze ca opseudo-fereastră. Privirea întoarsă către interior e cea care odefineşte. Şi mai mult încă: nu simpla privire din exterior cătreinterior (care rămâne desigur o posibilitate deschisă) îi conferăîntr-adevăr conotaţiile sale caracteristice, ci privireadintr-un interior către un alt interior" - Instaurareatabloului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999 p. 63).
Dacă fereastra desparte interiorul de exterior, direcţionândprivirea în afară, uşa o întoarce spre înăuntru, spreteritoriul intimităţii, al unui univers interior (al casei sau, înregistrul imaginarului, al propriei interiorităţi). Pe de altăparte, uşa, "un întreg cosmos al Întredeschisului", după Bachelard(La poétiquede l' espace, Presses Universitaires deFrance, 1961, p. 48), presupune două posibilităţi puternice, careclasifică două tipuri de reverii: ea poate fi închisă (încuiată,lăcătuită) sau deschisă. De aici îndoiala, ispita de a o deschide(sau măcar de a imagina deschiderea ei). Actul de a deschide uşilefiinţei este însă unul definitoriu, iremediabil, cu efecte majore,camerele ei interioare pot fi nimic altceva decât cămările luiBarbă-Albastră, căci: "este oare aceeaşi fiinţă cel care deschide ouşă şi cel care o închide?".
Spaţiul intim, cu faldurile, cotloanele şi întortocherile sale,dezvăluie, la deschiderea uşilor interioare, monştri personali acăror confruntare poate determina adevărate cotituri existenţiale -"atunci se schiţează un destin".
În Domnişoara Christina, odăile sunt mereu izolate derestul conacului, situate la capătul unor coridoare ce parnesfârşite şi întotdeauna încuiate. Uşa ce dă în cameraChristinei e masivă, albă, iar gestul deschiderii ei egestul încărcat de o solemnitate ce semnalează pătrunderea într-oaltă dimensiune a casei, aflată sub alte auspicii decât restul(mirosul de plante uscate şi de tinereţe oprită pe loc,atmosfera glacială, lipsa indiciilor legate de lumină etc. - toatesunt amănunte ale descrierii ce subliniază neobişnuitul acestuiloc).
Deschiderea uşii albe echivalează, totodată, pentru Egor, cudeschiderea unei uşi interioare, către o încăpere a sineluidominată de spaime ancestrale, precum teama de iraţional, denecunoscut, dezgropată din străfundurile conştiinţei sale deevenimentele de la conac. Momentul anticipează cea dintâi călătorieonirică a lui Egor şi cea dintâi întâlnire cu Christina - episod cemerită analizat mai în detaliu. Primul semnal că avem de-a facetotodată cu un proces al sondării inconştientului este alunecareaîn vis, ca sub efectul unei stranii hipnoze: deşi încearcă sărămână treaz, Egor adoarme şi se trezeşte în salonul plin desiluete elegante; imediat se aude "o melodie veche, de omelancolică veselie, care se revărsa odată cu amintiri turburi,care ţineau mai mult de copilărie şi de vise decât deîntâmplări".
Apoi, în spaima sa de Christina, străbate în fugă un coridor şideschide "cea dintâi uşă pe care o întâlni", gest care îl readuceîn odaia lui, spaţiu ce suferă o de-familiarizare inexplicabilăpentru personaj: "toate lucrurile erau acolo ... Şi, totuşi, ceciudată lumină adunau laolaltă toate aceste lucruri risipite încameră... Parcă ar fi fost privite prin oglindă."
Aflându-se încă pe teritoriul visului, spaţiu intermediar, Egorpercepe realitatea răsturnat, invers, ca pe o imagine în oglindă.Totodată, Christina îi vorbeşte despre treptele spaimei,care pot fi mult mai adânci - simbol cu valenţă dublă,treptele sugerează fie un sens catabasic, fie unul ascensional; elecoboară în pivniţă sau urcă în pod, sunt fie liniştitoare, fieameninţătoare. Coborârea pe treptele spaimei, cătreteritoriul temerilor cele mai adânci ale fiinţei, presupune oconfruntare cu limita, rezolvată în finalul textului prinincendierea simbolică şi ritualică a casei blestemate.
Andreea Răsuceanu este doctor în filologie (2009), culucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate. Aabsolvit masteratul Text şi imagine, în cadrul Centrului deExcelenţă în Studiul Imaginii şi Facultatea de Litere aUniversităţii Bucureşti, secţia română-engleză. Este autoarea maimultor traduceri din limba engleză şi prefeţe. Este autoarea cărţiiCele două Mântulese (ed. Vremea, 2009), un studiu de istoriamentalităţilor ce mizează pe cultivarea amănuntelor de epocă, înîncercarea de a restitui atmosfera specifică veacului al XVIII-lea,debut nominalizat la premiile României literare, ale UniuniiScriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus, secţiuneaOpera Prima.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
