Autor şi regizor, distins cu Premiul de literatură al Uniunii latine şi cu cel de dramaturgie al Academiei Române, Virgil Tănase (foto 1) este deopotrivă scriitor şi om de teatru. Născut în 1945 la Galaţi obţine diploma Institutului de limbi străine de la Bucureşti şi pe cea a Institutului de teatru I. L. Caragiale, cu specialitatea regie. Obţine la Paris titlul de Doctor în sociologia şi semiologia artelor şi literelor, avându-l ca conducător de teză pe Roland Barthes. Interzis ca autor şi apoi ca regizor, stabilit în Franţa din 1977, devine scriitor de limbă franceză şi publică mai multe romane la editurile Gallimard, Flammarion, Hachette, Ramsey/de Cortanze şi Non Lieu printre care Apocalipsa unui adolescent de familie, Evenţia Mihăescu, Au înflorit iar vişinii şi merii, Viaţa misterioasă şi terifiantă a unui ucigaş anonim, Balul pe goeleta piratului orb, Balul diamantului magic şi în fine Zoia. Trei dintre aceste romane, scrise în limba română, au apărut după 1989 şi în România. În ultimii ani a publicat la Editura Gallimard două biografii: Cehov şi Camus. Profesor în diferite şcoli de teatru, Virgil Tănase predă Istoria artelor şi a spectacolului la Institutul internaţional de imagine şi sunet. A regizat mai bine de treizeci de spectacole în România şi Franţa, şi a adaptat pentru teatru texte diverse de la Povestiriledeşuchete ale lui Balzac la Crimăşi pedeapsă de Dostoievski, şi de la În căutarea timpului peirdut de Proust la Miculprinţ de Antoine de Saint Exupéry. Printre textele sale dramatice pot fi citate De Crăciun după revoluţie (jucat la Teatrul naţional din Bucureşti), Copilul acestui secol extraordinar (jucat la Teatrul Corbeil-Essonnes) şi Salve Regina (jucat pentru prima dată la Espace Saint-Sabin de la Paris, un spectacol care a depăşit cinci sute de reprezentaţii). Câteva dintre aceste texte au fost publicate în 1997 de Editura Eminescu iar revista Drama a publicat în 2008 piesa Moderncarnavaltango.
- Virgil Tănase, ne cunoaştem de patruzeci de ani, din vremea studenţiei. Propun să renunţăm de la început la formulările protocolare, chiar dacă nu ne-am văzut de decenii. Aşadar, sunt convins că ai mai spus-o, aş vrea să repeţi pentru "Ziarul de duminică": Care este originea acestei ultime piese a tale şi a spectacolului pus în scenă la Teatrul Dramatic din Galaţi?
- Este o propunere a directorului Teatrului Dramatic din Galaţi. Cu un an în urmă, ascultând probabil laudaţiile care mi se aduceau când am fost făcut doctor honoris causa al Universităţii din localitate, şi care se datorau în parte, presupun, faptului că Galaţiul este oraşul meu de baştină, Vlad Vasiliu a fost ispitit să mă atragă în teatrul pe care-l ştiam din pruncie. Şi unde, pare-se, îmi aveam locul ca băştinaş, ca scriitor şi ca regizor. Mi-a propus să scriu o piesă, mai degrabă comică, pe care s-o pun în scenă. Aveam, ce e drept, de câţiva ani, printre proiectele mele pe cel de-a scrie o comedie pentru care adunam idei, notându-le uneori. Societatea occidentală, cu care cea românească se străduie să se identifice maimuţărind tragic o maimuţă, îmi oferea zi de zi sclipiri comice de-o desăvârşită elocvenţă, asemănătoare desenelor lui Goya în care babe muribunde se-mbracă-n domnişoară expunând pictorului pofticiuni dezgustătoare. Vedeam momente, scene, imagini de comedie. Îmi fulgerau prin minte replici. Găsisem punctul de vedere care putea să-mi ofere perspectiva cea mai hilarantă. Lipsea însă esenţialul : personajele. Care nu s-ar fi născut poate dacă n-aşi fi primit propunerea teatrului gălăţean.
- Despre ce e vorba în piesă? De ce ai intitulat-o "comedie feroce"?
- Strângeam de o bucată de vreme, spuneam, elemente cu care aş fi vrut să construiesc o satiră a societăţii occidentale - n-ar fi fost prima: în Moderncarnavaltango, o piesă publicată într-unul din numerele revistei Drama din 2008, o făcusem deja. Şi cum societatea românească de azi nu este decât caricatura celeilalte n-aveam a face decât un transfer minim. Trebuiau doar găsite trama dramatică şi personajele. Cum aveam senzaţia că revoluţia noastră - ca şi atâtea alte seisme ale Istoriei - nu era o victorie ci o eliberare a unor forţe telurice, animale, potrivnice moralei pe care oamenii o construiesc în pofida naturii, nu mi-a fost greu să găsesc "locul acţiunii", o grădină zoologică, şi, acolo, în mod firesc, figurile de care aveam nevoie. Un îngrijitor, nu? care vrea şi el să fie libertate. Prins de vârtejul revoluţionar, deschide cuştile liberând "fiarele", care nu erau victime decât atâta timp cât, închise, erau împiedicate să muşte. Care devin acum oameni politici şi oameni de afaceri proslăvind libertatea care le îngăduie să-i nimicească pe cei mai firavi în virtutea legilor naturale - şi legea pieţei este naturală, nu? Ea e aproape "materialist istorică". În libertate, în natură, lupta pentru supravieţuire e "feroce", cum e şi societatea noastră de azi, chiar dacă colţii sunt lustruiţi cu alifii scumpe şi dacă putoarea leoaicelor în călduri e semnată Chanel. Îngrijitorul nostru are o soră care se dă şi ea după vremuri ducând de urechi un handbalist turnător până-n parlamentul european unde acesta apără Ardealul umflându-şi buzunarele - s-a mai văzut! Sterică, îngrijitorul, are un adjunct care, pornind de la dosarele grădinii zoologice, ajunge academician şi Preşedintele unui Comitet în care dosarele unora şi altora sunt examinate de istorici competenţi ale căror dosare sunt şi ele examinate de alţi istorici ale căror dosare... şamd. În poveste e şi-un prunc - care nu îmbătrâneşte în cei vreo douăzeci de ani cât ar măsura timpul real de desfăşurare al evenimentelor: asta pentru simplul fapt că el este copilul pe care-l păstrăm în noi, acelaşi până la sfârşitul vieţii, victimă neîncetată a lumii noastre de adulţi, hulpavă şi crudă. Inutil să adaug că tatăl şi fiul ajung cerşetori pe sub podurile Europei. Inutil să adaug că Piţu, ca orice copil de azi, stă cu ochii în televizor şi butonează, ceea ce-mi permite să integrez în jocul teatral miracolul unei societăţi care alătură cu o nonşalanţă semnificativă o reclamă de detergent, o scenă de război, un serial american, un discurs politic, un talk-show, imaginea copiilor care mor de foame, jocuri idioate la care poţi câştiga salariul pe-un veac al unui om cinstit etc. O situaţie, un conflict, câteva individualităţi - aveam ghemul pe care-l puteam de-acum desface băgând doar de seamă să nu rup firul, să nu-l las să se-noade înainte de-a ajunge în bătaia andrelelor unde trebuia să se-mpletească după canoanele artei dramatice.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
