Un roman vândut în milioane de exemplare în trei luni!
„Inferno”, ultimul roman al lui Dan Brown este o combinaţie abilă de mister, thriller, istorie şi cultură, care îl poartă pe cititor de la Florenţa la Veneţia şi apoi la Istanbul. Dinamic şi ingenios construit, romanul prezintă toate elementele cu care Brown şi-a obişnuit deja cititorii - un om de ştiinţă nebun, cu un ţel bine conturat, un mister greu de dezlegat, simboluri extrase din „Divina Comedie” de Dante Alighieri, mesaje secrete, o serie de indicii pe care numai un specialist în simbolistică le poate descifra, elemente de artă şi de istorie şi o iminentă catastrofă de proporţii planetare. Trezindu-se, amnezic, pe un pat de spital din Florenţa, şi ajutat de o blondă inteligentă, Robert Langdon străbate Europa în încercarea de a afla ce i s-a întâmplat şi a rezolva totodată un mister cu conotaţii literar-istorice, vânat fiind de un asasin în slujba unei tenebroase organizaţii internaţionale. „Inferno” a debutat ca bestseller internaţional, clasându-se pe primul loc în topurile americane şi britanice. În prima săptămână de la lansarea oficială din Statele Unite, „Inferno” s-a vândut în peste 1,1 milioane de exemplare. Romanul este continuarea seriei Robert Langdon, care cuprinde titlurile „Îngeri şi demoni”, „Codul lui da Vinci” şi „Simbolul pierdut”. Lansarea oficială a romanului în România are loc în data de 26 august 2013. „Inferno” are la bază partea poetică din „Divina comedie”, „Infernul”, scrisă de Dante Alighieri între 1308 şi 1321. Oficialităţile din Florenţa au declarat că romanul l-a plasat pe Dante în inima oraşului din care a fost exilat şi îi oferă acestuia locul cuvenit în istoria pe care continuă să o influenţeze şi în prezent. Alături de Dan Brown, clasici precum Liszt, Tchaikovsky, Chaucer, Balzac sau Borges şi-au inspirat operele din „Divina comedie”.
Însuşi Dan Brown a declarat următoarele: „Deşi am studiat Infernul lui Dante în studenţie, doar recent, în timp ce făceam cercetare în Florenţa, am început să apreciez cu adevărat influenţa durabilă a lucrării lui Dante asupra lumii moderne.”
Până în momentul de faţă, au fost ecranizate două dintre romanele lui Dan Brown în filme de succes care l-au avut ca protagonist pe Tom Hanks: „Codul lui Da Vinci” (2006), cu încasări de 758 milioane de dolari, şi „Îngeri şi demoni” (2009), cu 486 milioane de dolari. În curând vor începe filmările pentru filmul „Inferno”, o ecranizare de zile mari programată în luna decembrie 2015, actorul principal fiind marele Tom Hanks, celebrul actor care-l interpretează pe Robert Langdon şi în primele două filme care au la bază romanele Dan Brown.
Capitolul 1
Amintirile prindeau contur încet… ca bulele ce răzbat din întunericul unui puţ fără fund.
O femeie în văluri.
Robert Langdon o priveşte peste râul ale cărui ape frământate sunt roşii de sânge. Pe malul celălalt, femeia stă cu faţa spre el, neclintită, solemnă, cu faţa ascunsă de un linţoliu. În mână strânge o pânză tainia albastră, pe care acum o ridică în onoarea mării de cadavre de la picioarele ei. Mirosul de moarte cotropeşte totul.
Caută, şopti femeia. Şi vei găsi.
Langdon receptă cuvintele de parcă ea le-ar fi rostit în mintea lui.
- Cine eşti tu? întrebă, dar nici un sunet nu se auzi.
Timpul se scurge repede, şopti ea. Caută şi găseşte.
Langdon făcu un pas spre râu, dar era limpede că apele erau prea sângerii şi prea adânci pentru a le traversa. Când ridică din nou privirea spre femeia în văluri, trupurile de la picioarele ei erau mai multe. Sute acum, poate chiar mii, unele încă în viaţă, zvârcolindu-se în chinuri, răpuse de o moarte inimaginabilă… arse în foc, îngropate în fecale, devorându-se între ele. Auzea strigătele jalnice ale suferinţei omeneşti răzbătând peste apă.
Femeia făcu un pas spre el, cu braţele slabe întinse, cerând parcă ajutor.
- Cine eşti tu? întrebă Langdon din nou.
Pentru a-i răspunde, cu mişcări încete, femeia îşi ridică vălul de pe faţă. Era de o frumuseţe izbitoare, şi totuşi mai bătrână decât îşi închipuise el – pe la şaizeci de ani poate, bine clădită şi puternică, precum o statuie fără vârstă. Avea obrazul cu linii aspre, ochii adânci, expresivi, şi părul lung, argintiu, care-i cădea în bucle pe umeri. O amuletă din lapislazuli îi atârna la gât, un şarpe încolăcit pe un toiag.
Langdon simţea că o cunoaşte… că are încredere în ea. Dar cum? Şi de ce?
Femeia îi arăta acum două picioare care se zvârcoleau, ieşind cu susul în jos din pământ şi aparţinându-i aparent unui biet suflet îngropat până la talie, cu capul înainte. Pe coapsa albicioasă a omului se zărea o singură literă, scrisă cu nămol: R.
R? se întrebă Langdon. Ca în… Robert? Adică… eu?
Pe chipul femeii nu se putea citi nimic. Caută şi găseşte, repetă ea.
Apoi, pe neaşteptate, începu să radieze o lumină albă… tot mai strălucitoare. Trupul ei întreg vibra cu intensitate şi o clipă mai târziu, cu un trosnet ca de tunet, explodă într-o mie de cioburi de lumină.
Langdon se trezi brusc, strigând.
Era singur în camera bine luminată. Mirosul intens de alcool medicinal plutea în aer şi undeva o maşinărie piuia uşor, în acelaşi ritm cu inima lui. Langdon dădu să-şi mişte braţul drept, dar o durere ascuţită îl opri. Privi în jos şi văzu acul unei perfuzii înfipt în antebraţul lui.
Pulsul i se acceleră, iar maşinăria continuă să ţină ritmul, piuind mai repede.
„Unde mă aflu? Ce s-a întâmplat?”
Ceafa îi bubuia cu o durere zdrobitoare. Încet, întinse braţul liber şi îşi atinse pielea capului, încercând să localizeze sursa durerii. Sub părul încâlcit simţi cam zece, douăsprezece urme de cusături şi sânge uscat.
Închise ochii, încercând să-şi amintească dacă avusese vreun accident.
Nimic. Absolut nimic.
„Gândeşte!”
Doar întuneric.
Un bărbat în bluză şi pantaloni de spital intră grăbit în salon, alertat probabil monitorul cardiac. Avea o barbă neîngrijită, o mustaţă stufoasă şi ochi blânzi, cu o privire calmă şi meditativă pe sub sprâncenele groase.
- Ce… s-a… întâmplat? bâigui Langdon. Am avut un accident?
Bărbosul duse un deget la buze şi apoi ieşi în grabă, strigând pe cineva de pe culoar.
Langdon întoarse capul, dar mişcarea îi stârni un val de durere în ţeastă. Inspiră de câteva ori adânc şi aşteptă ca menghina să cedeze. Apoi, foarte încet şi metodic, începu să inspecteze încăperea cu aer steril.
Salonul avea un singur pat. Nu existau flori. Nici cărţi de vizită. Langdon îşi văzu hainele pe o măsuţă din apropiere, împăturite într-o pungă din plastic transparent. Erau pline de sânge.
„Dumnezeule! Trebuie să fi fost grav.”
Cu mişcări foarte lente, întoarse capul spre fereastra de lângă pat. Afară era întuneric. Noapte. Tot ce putea distinge era propria reflexie în geam – un necunoscut palid şi tras la faţă, legat la o sumedenie de fire şi tuburi, înconjurat de echipamente medicale.
Pe culoar se auziră voci apropiindu-se, iar privirea lui Langdon reveni în salon. Medicul se întorsese, însoţit de o femeie.
Părea să aibă puţin peste treizeci de ani. Purta o uniformă medicală albastră şi îşi legase părul blond într-o coadă groasă, care sălta în urma ei, în mers.
- Sunt doctor Sienna Brooks, spuse ea, zâmbind spre Langdon. În seara asta lucrez cu doctorul Marconi.
Langdon înclină uşor capul.
Înaltă şi suplă, doctoriţa Brooks avea acel mers hotărât al sportivilor. Chiar şi în salopeta largă, trupul ei părea să aibă o eleganţă aparte. În ciuda absenţei oricărui machiaj vizibil, tenul i era neobişnuit de neted, punctat doar de o mică aluniţă deasupra buzelor. Ochii, de un căprui catifelat, păreau extrem de pătrunzători, de parcă văzuseră şi trăiseră incomparabil mai mult decât orice altă persoană de vârsta ei.
- Doctorul Marconi vorbeşte doar o engleză rudimentară, spuse ea aşezându-se pe pat alături de el, şi m-a rugat să completez eu fişa de internare. Şi zâmbi din nou.
- Mulţumesc, replică Langdon, răguşit.
- Bun, reluă ea pe un ton oficial. Cum vă numiţi?
Avu nevoie de câteva momente pentru a răspunde:
- Robert… Langdon.
Medicul îi vârî în ochi fasciculul luminos al unei lanterne de buzunar.
- Ocupaţia?
De data asta avu nevoie de şi mai mult timp.
- Profesor. Istoria artei… şi simbolistică. Universitatea Harvard.
- Sunteţi… american?
Langdon îi aruncă o privire nedumerită.
- Păi… începu ea ezitant. Nu aveaţi nici un act când aţi fost adus în seara asta. Purtaţi un sacou Harris Tweed şi pantofi Somerset, aşa că am bănuit că sunteţi britanic.
- Sunt american, o asigură Langdon, prea obosit pentru a mai sta să-i explice preferinţa lui pentru hainele bine croite.
- Vă doare ceva?
- Capul, răspunse el.
Lumina orbitoare a lanternei nu făcuse decât să-i accentueze bubuitul din ţeastă. Slavă Domnului, doctoriţa puse lanterna în buzunar şi îl prinse de încheietura mâinii, ca să-i ia pulsul.
- V-aţi trezit ţipând, continuă ea. Vă amintiţi de ce?
În mintea lui reveni imaginea stranie a femeii în văluri, înconjurate de trupuri zvârcolindu-se. Caută şi vei găsi.
- Am avut un coşmar.
- Despre?
Langdon îi povesti.
Doctoriţa îşi păstră expresia neutră în vreme ce nota ceva pe o hârtie.
- Aveţi idee ce anume ar fi putut declanşa o imagine atât de oribilă?
Langdon se gândi o clipă, după care clătină din cap, iar ţeasta lui bubui drept răspuns.
- Bine, domnule Langdon, spuse doctoriţa Brooke, continuând să scrie. Câteva întrebări de rutină pentru dumneavoastră. În ce zi a săptămânii suntem?
Langdon se gândi o clipă.
- Sâmbătă. Îmi amintesc că azi, mai devreme, mă plimbam prin campus… în drum spre o serie de conferinţe de după-amiază, şi apoi… Cam ăsta-i ultimul lucru pe care mi-l amintesc. Am căzut cumva?
- Ajungem şi la asta. Ştiţi unde vă aflaţi?
Langdon spuse ce-i trecu prin minte:
- Spitalul Massachusetts General?
Doctoriţa Brooke mai notă ceva.
- Există vreo persoană căreia să-i telefonăm din partea dumneavoastră? Soţie? Copii?
- Nimeni, replică Langdon, instinctiv.
Întotdeauna îi plăcuse solitudinea şi independenţa oferite de viaţa de burlac pe care o alesese, deşi trebuia să recunoască, mai ales în situaţia actuală, că ar fi preferat să aibă alături un chip familiar.
- Sunt unii colegi pe care aş putea să-i sun, dar nu e nevoie, adăugă el.
Dr. Brooks termină de scris, iar medicul mai vârstnic se apropie. Netezindu-şi sprâncenele stufoase, scoase din buzunar un mic reportofon şi i-l arătă colegei sale. Aceasta încuviinţă tăcut şi se întoarse spre pacient.
- Domnule Langdon, când aţi sosit, în seara asta, bâiguiaţi ceva iar şi iar.
Întoarse privirea spre dr. Marconi, iar acesta ridică reportofonul şi apăsă un buton. Înregistrarea începu să se deruleze, iar Langdon îşi auzi propria voce împleticită murmurând la nesfârşit aceleaşi cuvinte: „Ve... sorry. Ve... sorry...“
- Am impresia, spuse doctoriţa, că spuneaţi „Îmi pare foarte rău. Îmi pare foarte rău“.
Langdon încuviinţă, cu toate că nu-şi amintea nimic.
Doctoriţa Brooks îl fixă cu o privire stânjenitor de intensă.
- Aveţi idee de ce aţi fi spus aşa ceva? Vă pare rău pentru ceva anume?
Încercând să facă lumină în ungherele întunecate ale memoriei sale, Langdon o văzu din nou pe femeia în văluri. Stătea pe malul unui râu sângeriu, înconjurată de cadavre. Duhoarea morţii îi reveni în nări.
Brusc, un sentiment instinctiv de pericol îl copleşi… pericol nu doar pentru el… ci pentru toată lumea. Piuitul monitorului cardiac se acceleră. Muşchii i se încordară, iar Langdon încercă să se ridice în capul oaselor.
Doctoriţa Brooks puse o mână fermă pe pieptul lui, forţându-l să se aşeze la loc. Apoi aruncă o privire spre medicul bărbos, care se apropie de o măsuţă alăturată şi începu să prepare ceva.
Doctoriţa Brooks se aplecă asupra lui Langdon şi-i spuse în şoaptă:
- Domnule Langdon, anxietatea este un simptom frecvent întâlnit în cazurile de leziuni cerebrale, dar trebuie să vă menţineţi pulsul la un ritm scăzut. Fără mişcări. Fără emoţii. Staţi liniştit şi odihniţi-vă. Nu e nimic grav. Memoria vă va reveni treptat.
Celălalt medic se întoarse ţinând în mână o seringă pe care i-o întinse doctoriţei. Aceasta injectă conţinutul în perfuzia lui Langdon.
- Un sedativ uşor, care să vă liniştească, îi explică ea, şi să vă mai atenueze durerea. Vă veţi face bine, adăugă, ridicându-se să plece. Încercaţi să dormiţi. Dacă aveţi nevoie de ceva, apăsaţi butonul de lângă pat.
Apoi stinse lumina şi ieşi din salon, împreună cu medicul bărbos.
În întuneric, Langdon simţi sedativul inundându-i organismul aproape instantaneu, trăgându-l înapoi, în hăul acela adânc din care ieşise. Încercă să se opună, să ţină ochii deschişi în bezna salonului. Dădu să se ridice, dar trupul îi era neclintit şi greu ca betonul.
Răsucindu-se puţin, ajunse din nou cu faţa spre fereastră. Becurile din salon fuseseră stinse şi, în geamul întunecat, propria reflexie dispăruse, înlocuită de luminile oraşului, în depărtare.
Printre siluetele cupolelor şi ale fleşelor, o faţadă cu aer regal domina câmpul vizual. Clădirea era o impunătoare fortăreaţă din piatră, cu un parapet cu creneluri în V şi un turn înalt de nouăzeci de metri care se lărgea în apropiere de vârf, transformându-se într-un masiv bastion.
Langdon se ridică brusc în şezut şi durerea îi explodă în cap. Străduindu-se să ignore bubuitul chinuitor, îşi fixă privirea asupra turnului.
Cunoştea bine structura aceea medievală.
Era unică în lume.
Din păcate, se afla la şapte mii de kilometri distanţă de Massachusetts.
***
Dincolo de fereastra salonului, ascunsă în umbrele de pe Via Torregalli, o femeie vânjoasă coborî cu o mişcare uşoară de pe motocicleta ei BMW şi porni la pas, cu intensitatea unei pantere ce-şi pândeşte prada. Privirea îi era pătrunzătoare. Părul tuns scurt şi pieptănat cu ţepi i se reliefa pe gulerul ridicat al jachetei din piele neagră a costumului de motociclist. Femeia îşi verifică arma cu amortizor şi ridică privirea spre fereastra lui Robert Langdon, unde luminile abia se stinseseră.
Cu câteva ore în urmă, misiunea ei iniţială o luase razna.
„Uguitul unei singure turturele a schimbat totul.”
Iar acum, venise aici pentru a remedia situaţia.
Fragment din Inferno de Dan Brown. Editura RAO. Traducere de Adriana Bădescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
