Pentru toti cei care lucreaza pe Wall Street, mesajul este cat se poate de clar: ai stricat, ai plecat. Insa lucrurile stau cu totul altfel cand vine vorba despre directorii de top de pe Wall Street, scrie cotidianul The Wall Street Journal.
Toti acestia, pentru ca absolut toti dintre ei sunt barbati, se afla la conducerea unora dintre cele mai mari institutii financiare din Statele Unite si nu numai, au inregistrat impreuna pierderi de peste 20 de miliarde de dolari. Diferenta dintre ei si ceilalti directori de top? Ei sunt platiti pentru a alege intre o afacere riscanta si un stil de business cu un ridicat grad de risc.
Orice ar face, ei isi asuma un risc, iar per ansamblu riscurile asumate care s-au dovedit a fi profitabile pentru institutii au fost superioare celor care s-au dovedit a fi o proasta investitie, chiar si in aceasta ultima perioada de criza de pe pietele financiare.
Iata ce face diferenta dintre un director executiv de pe Wall Street si un oricare alt angajat din domeniul financiar, precum si dintre acestia si oricare alt director executiv din alt sector. Pierderile semnificative sunt in mare parte acceptate de catre institutiile financiare, acestea facand parte din traditia financiara de pe Wall Street cu care firmele s-au obisnuit intre timp. Fara sa-si asume vreun risc, bancile de pe Wall Street ar cadea in anonimat, fiind considerate irelevante din punct de vedere al performantelor din domeniul financiar.
In cadrul institutiilor din sectorul bancar, directorii executivi trebuie sa familiarizeze firma cu mediul riscant de pe pietele financiare. "Directorii executivi sunt mai degraba niste politicieni, ingrijorati de pastrarea bunavointei angajatilor sai", a declarat John Coates, profesor de drept in cadrul Universitatii Harvard, autorul unui studiu asupra longevitatii in functie a unui CEO (care in medie este de doar cinci ani). "Investitorii inteleg faptul ca directorii executivi nu sunt implicati personal in alegerea unei investitii riscante."
Insa asta nu inseamna ca ei n-ar trebui trasi la raspundere pentru crizele financiare din vara aceasta. Se ridica serioase semne de intrebare asupra modalitatilor de alegere a investitiilor. Si pentru ce altceva ar trebui platiti acesti directori, daca nu pentru felul in care iau deciziile de acest gen?
"Asta este intrebarea care se leaga de pierderile suferite de institutiile financiare", a declarat William Wilhelm, profesor in cadrul Universitatii din Virginia, coautor al unei carti despre istoria investitiilor bancare din Statele Unite. "Daca firmele isi asuma un risc necalculat sau daca este doar rezultatul riscului asumat? De acest lucru nu suntem inca siguri", a mai adaugat Wilhelm.
Cu toate acestea, au existat cateva semnale de alarma de care directorii executivi de pe Wall Street nu au tinut seama.
Primul semnal de alarma a fost pentru directorul executiv al Merrill Lynch, Stanley O'Neal, platit cu 51 de milioane de dolari in 2006. El a cumparat compania First Franklin Financial, specializata in acordarea de credite ipotecare din sectorul subprime pentru suma de 1,3 miliarde de dolari. Acest lucru se intampla exact in momentul in care conditiile de acordare a creditelor ipotecare subprime se inrautateau, iar evolutia pietei imobiliare incetinea; statisticile guvernamentale oficiale deja aratau ca preturile pentru casele din Statele Unite scadeau in 23% dintre pietele imobiliare din SUA.
"Nu incercam sa experimentam piata, ci achizitia era facuta la cel mai inalt nivel", a declarat o purtatoare de cuvant a Merrill Lynch. Ea a subliniat faptul ca in urma achizitiei, compania a putut detine mai bine controlul asupra tranzactiilor ipotecare si ca in continuare acest control, pe care compania inca il mai detine, este vital pentru strategia de diversificare a Merrill.
Un alt exemplu asemanator este cel al bancii Citigroup, care s-a aruncat cu toata forta asupra pietei de creditare pentru achizitii de companii, acordand credite in valoare de peste 57 de miliarde de dolari (40 mld. euro).
Presedintele Citigroup, Charles Prince (platit cu 25 de milioane de dolari anul trecut), ar fi trebuit sa asculte atunci cand William Conway, directorul Carlyle Group, a spus in martie despre proprii bancheri ca "au luat niste decizii extrem de riscante in domeniul acordarii creditelor". In iulie, Prince inca mai avea impresia ca banca pe care o conduce se descurca excelent pe piata creditelor pentru achizitii de companii.
Recent, Prince anunta pierderi de 1,4 miliarde de dolari in urma acordarii acestui fel de credite. Suma reprezinta peste 25% din venitul total al diviziei de investitii inregistrat pe 2006.
O intrebare asemanatoare i se poate pune si lui John Mack, directorul executiv al Morgan Stanley (platit cu 40 de milioane de dolari in 2006). Mack este cel responsabil pentru implicarea bancii in criza creditelor, cu toate ca multi bancheri din cadrul bancii l-au sfatuit ca intrarea Morgan Stanley pe piata creditelor ipotecare ar fi prea tarzie. Acest lucru i-au costat "numai" 940 de milioane de dolari numai in cel de-al treilea trimestru.
Chiar si asa, pierderea poate ca a meritat, actiunile Morgan Stanley fiind acum cel mai bine cotate dintre bancile de pe Wall Street, ocupand pozitia secunda, in urma celor de la Goldman Sachs.
Undeva la mijlocul acestei dileme - de a accepta riscul sau de a-l delega - se afla secretul unui rationament de succes pentru directorii de pe Wall Street. Iar succesul pare sa-l aiba presedintele Goldman, Lyond Blankfein, banca de investitii raportand incasari record, cu mult peste cele inregistrate pentru 2006, devansand cu mult competitia.
Daca intr-adevar acesta se numeste noroc, doar actionarii si board-ul director isi pot da cu parerea, insa acestia nu trebuie sa faca confuzie intre efort si rezultate, acestea doua nefiind intotdeauna unul si acelasi lucru.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
