Toţi sunt neimportanţi, neexploatabili, excluşi, oameni inutili pentru alţii şi ei înşişi, condamnaţi să supravieţuiască din ajutoarele statului sau ale familiei şi fără acces la mijloacele care le pot îmbunătăţi situaţia, scrie publicaţia franceză Le Monde.
La 19 ani de la publicarea cărţii „Inegalitatea în lume“ (Folio, 1996), lucrare care prezice că globalizarea va accelera ascensiunea „ţărilor cu salarii mici şi a capacităţii tehnologice“, va reduce inegalităţile dintre state, dar va accentua inegalităţile interne în ceea ce priveşte distribuirea veniturilor şi va uniformiza clasa de mijloc în ţările bogate, Pierre-Noël Giraud, profesor de economie la şcoala de inginerie Mines-ParisTech şi la Universitatea Dauphine, revine prin „Omul inutil“ (Odile Jacob, 402 pagini), asupra subiectului său preferat.
Figura „damnaţilor pământului“ s-a schimbat, explică el. Colonizaţii şi supraexploataţii secolelor XIX şi XX au cedat locul, în secolul XXI, oamenilor inutili.
„Inutilitatea este o formă particulară de inegalitate gravă şi rezistentă pentru că reprezintă o capcană din care, odată închisă, este greu de ieşit“, spune economistul. Aceasta arată influenţa conflictelor economice asupra distribuţiei veniturilor între muncă şi capital în contextul globalizării companiilor, care pun în competiţie „locuri de muncă nomade“, cum ar fi cele din centrele de apel, în întreaga lume.
Această influenţă este periculoasă „deoarece netezeşte calea altor conflicte, identitare, religioase, etnice care întăresc legăturile capcanei inutilităţii şi care, exploatate de politicieni, ameninţă liniştea societăţii civile“, notează Pierre-Noël Giraud.
Se înţelege de la sine. În loc să elaboreze 17 obiective de dezvoltare durabilă, ONU ar face mai bine să se concentreze asupra unui singur obiectiv, unul care să ducă la „utilizarea mai eficientă a economiei“: eradicarea inutilităţii în cele trei tipuri de teritorii în care se regăseşte cel mai mult, adică în ceea ce se poate numi „teritorii prinse“.
Acele vechi ţări europene unde „mondializarea“ este asimilată delocalizării şi „concedierilor bursiere“ (concedieri colective justificate prin cauze economice şi efectuate când compania este încă sănătoasă pentru a degaja profit mai mare pentru acţionari), în economiile emergente şi în cele stagnante, unde „doar clasa bogată se globalizează, după ce şi-a asigurat venituri din exploatarea minelor, din petrol şi din agricultură“.
Inutilitatea nu este ceva marginal. Este masivă şi atinge sutele de milioane de oameni fără pământ din ţările stagnante şi emergente care „supravieţuiesc pe marginea economiei de piaţă“, fără a avea posibilitatea îmbunătăţirii producţiei lor sau a situaţiei în general.
Ea atinge sutele de milioane de locuitori ai oraşelor care lucrează în economia subterană, informală, sutele de mii de tineri fără loc de muncă din Europa, pe cei 47 de milioane de şomeri înregistraţi în cele 34 de ţări membre ale OCDE, milioanele de imigranţi.
Cum să redai acestor inutili mobilitatea minimă care să le permită să beneficieze toată viaţa lor de libertatea de a progresa în „competenţe“ şi în „utilitate“? Aceasta este marea întrebare de politică economică a momentului, spune Giraud.
În Franţa, reducerea numărului de oameni inutili este posibilă: mărind numărul de locuri de muncă nomade, exploatând tehnologia modernă şi industria serviciilor high-tech (poli de competitivitate), dar punând accentul pe industriile sedentare de bunuri şi servicii (construcţii, servicii urbane, personale de orice fel), fără de care este dificil de redus şomajul.
