Cei aflaţi la conducerea marilor bănci occidentale la începutul crizei din 2007-2008 se reinventează pentru lumea de după criză, dar nu a venit încă vremea să îi iertăm, scrie Patrick Jenkins, editor la Financial Times.
Luna aceasta, Sandy Weill, fondatorul vastului imperiu financiar Citigroup, cea mai mare victimă a crizei din Statele Unite, a reapărut în peisaj ca preşedinte al companiei de reasigurare Hamilton din Bermuda. Afacerea este specializată în acoperirea pagubelor produse de catastrofe.
Cu puţin înainte de Crăciun, Bob Diamond, care a fost dat afară de la Barclays în vara anului 2012 pentru implicarea lui în scandalul manipulării dobânzilor Libor în 2008, a reapărut cu un plan îndrăzneţ de afaceri ţintind piaţa africană. El s-a asociat cu omul de afaceri ugandez Ashish Thakkar şi a revenit în centrul atenţiei indirect, totuşi ostentativ, prin listarea vehiculului de investiţii Atlas Mara pe bursa de la Londra.
La începutul anului trecut, Martin Sullivan, CEO al colosului de asigurări AIG în momentul în care acesta a ajuns în pragul falimentului având nevoie de un bailout pentru a supravieţui, a fost numit preşedinte al unei companii de asigurări a băncii britanice Lloyd’s.
Oare lumea iartă şi uită?
Povestea nu este totuşi atât de simplă. Pentru început, niciunul dintre cele trei personaje nu face mare lucru. Mai mult, niciunul dintre cei trei nu se află printre cei a căror reputaţie a fost cel mai grav lovită de criză. Comparativ cu unii dintre rivali, Barclays a ieşit din criză aproape nevătămată. Weill a încetat să mai fie CEO al Citi în 2003 (deşi a rămas în poziţia de preşedinte până în 2006), iar Sullivan a fost numit CEO la AIG cu un an înainte de criză, moştenind un imperiu bizantin imposibil de condus de la întemeietorul său Hank Greenberg.
Ei nu sunt primii care s-au reîntors. Unii dintre bancherii cu cea mai rapidă revenire pe scena financiară de după criză sunt, ironic, chiar cei care au fost cel mai vehement criticaţi pentru greşelile lor.
Marcel Rohner, acuzat de „ignoranţă incredibilă“ de către o comisie parlamentară britanică, a plecat de la UBS într-o situaţie în care ai fi crezut că întreaga lui carieră va fi irevocabil compromisă. Cu toate acestea, acum trei ani Rohner a fost numit membru în consiliul rivalului elveţian al UBS, Union Bancaire Privée, una dintre cele mai mari bănci private din Elveţia.
Alţii s-au reabilitat rapid în afara sistemului financiar-bancar. La începutul anului 2008, după ce a fost aspru criticat şi apoi demis din funcţia de CEO al Merrill Lynch, Stan O’Neal a fost numit membru în consiliul de administraţie al producătorului de aluminiu Alcoa.
Andy Hornby abia dacă a avut timp de o vacanţă după ce a părăsit HBOS în momentul preluării acesteia de către Lloyds că a şi fost numit CEO al grupului farmaceutic Alliance Boots, în 2009. El este acum CEO al companiei Coral.
Chiar şi printre cei care s-au reinventat cu succes puţini pot pretinde că s-au reintegrat complet în rândurile celor mari şi buni. Uitaţi-vă, doar, la lista delegaţilor invitaţi la sărbătoarea capitalismului de la Davos. Domnul Jenkins este acolo, la fel şi domnul Diamond.
Revenirile, unele dintre acestea chiar de succes, depăşesc în mod evident numărul situaţiile contrare, de defăimarea şi de oprobriu. Un singur şef de bancă, Stefan Ortseifen de la IKB din Germania, a primit pedeapsa cu închisoarea, care a fost însă doar de zece luni şi cu suspendare pentru manipularea pieţei. Marea majoritate a vechilor staruri pare nedispusă şi incapabile să strălucească.
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 24.01.2014
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
