La sfârşitul anului 2014, Nicholas Woodman, fondator şi CEO al GoPro, a anunţat o mutare care putea părea un act extraordinar de generozitate.
Woodman, care avea atunci 39 de ani, doar ce listase compania, şi averea lui a crescut brusc la circa 3 miliarde de dolari. Atunci, el a anunţat că donează mare parte din avere – aproximativ 500 de milioane de dolari din acţiunile GoPro – către Silicon Valley Community Foundation, o organizaţie înregstrată în California, care urma să gestioneze activele Fundaţiei Jill şi Nicholas Woodman.
„Ne trezim în fiecare dimineaţă plini de mulţumire faţă de oportunităţile pe care ni le-a oferit viaţa”, au transmis cei doi soţi Woodman în urmă cu patru ani. „Sperăm să putem returna favoarea cât de bine putem”.
Executivul s-a scufundat atunci în prestigiu şi gratitudine. Publicaţia The Chronicle of Philanthropy l-a numit pe Woodman unul dintre „cei mai generoşi donatori americani” în acel an, punându-l lângă donatori precum Bill Gates şi Michael R. Bloomberg.
Însă patru ani mai târizu, nu există nicio urmă a Fundaţiei Woodman, sau a celor 500 de milioane de dolari.
Fundaţia nu are website şi nu a făcut publice segmentele umanitare pe care se concentrează. De asemenea, fundaţia nu a făcut nicio acţiune umanitară de amploare, la prima vedere.
O căutare extensivă a dosarelor publice arată un singur beneficiar: Festivalul Bony Doon Art – organizat de o şcoală elementară din California.
În schimb, Fundaţia Woodman există practic doar ca un cont deschis în cadrul Silicon Valley Community Foundation, care nu este obligată să scoată la iveală detaliile cu privire la modul în care fundaţiile caritabile cu care are legătură îşi cheltuie donaţiile.
Atât Woodman, compania GoPro şi Fundaţia Silicon Valley au refuzat să discute cu reporterii publicaţiei americane detalii despre Woodman Foundation.
Dacă beneficiarul de la celălalt capăt este greu de întrezărit, beneficiile lui Woodman sunt clare. După ce GoPro s-a listat, el s-a confruntat cu taxe majore în 2014.
Însă, prin donaţia către fundaţia Silicon Valley, Woodman şi-a uşurat povara fiscală în două moduri. În primul rând, Woodman a evitat să plătească taxele conexe acumulării de capital pe cei 500 de milioane de dolari – taxe care ar fi fost la nivelul zecilor de milioane de dolari.
În plus, acesta a putut susţine o deducere caritabilă care a salvat, cel mai probabil, milioane de dolari, şi i-a redus acestuia povara fiscală personală pentru următorii ani.
Woodman a reuşit să ajungă la această combinaţie eficientă de „evaziune filantropică” prin consultarea cu un fond pentru donatori – un fel de cont caritabil cu beneficii fiscale serioase şi cu contabilitate redusă.
Fondurile pentru donatori, sau DAF, le permit indivizilor bogaţi precum Woodman să doneze active – de obicei cash sau acţiuni, însă şi imobile, piese de artă şi criptomonede – către o organizaţie precum Silicon Valley Community Foundation, Fidelity Charitable sau Vanguard Charitable.
Însă în timp ce donatorii pleacă cu banii, ei nu renunţă la control. Organizaţiile de sponsorizare fac donaţii către spitale şi şcoli doar la cererea donatorilor. Deci, în timp ce donatorii scapă imediat de povara fiscală, organizaţiile de caritate pot aştepta pentru fonduri la nesfârşit.
Din aceste motive şi nu numai, DAF-urile au devenit unele dintre cele mai controversate probleme din lumea organizaţiilor caritabile.
Cei care beneficiază de această „portiţă” fiscală susţin că DAF-urile au democratizat donaţiile, deoarece indivizii care le utilizează sunt mult mai generoşi decât cei care înfiinţează fundaţii familiale.
„Este win-win”, spune Greg Avis, preşedinte interimar în cadrul Silicon Valley Community Foundation. „Donatorul are beneficii fiscale, iar beneficiarii sunt nonprofit”.
Însă criticii susţine că DAF-urile reprezintă tot ce e greşit în lumea filantropiei de astăzi – un sistem de avantaje garantate pentru bogaţi şi nesiguranţă pentru restul.
Spre deosebire de fundaţiile familiale, care sunt obligate să distribuie anual 5% din active şi au fost, din punct de vedere istoric, modul prin care donatorii bogaţi şi-au împrăşitat averile, DAF-urile nu au obligaţii de distribuţie a activelor, ceea ce înseamnă că miliarde de dolari destinaţi cauzelor umanitare ar putea rămâne blocaţi pentru decenii la rând.
În plus, pentru că organizaţiile care gestionează DAF-uri nu sunt obligate să raporteze care fonduri donează căror cauze, este imposibil de ştiut câţi bani dau donatorii individuali către ONG-uri.
DAF-urile au început să câştige popularitate în anii 90 şi au ajuns în atenţia Congresului în 2006. Însă în ultimii ani popularitatea cestora a explodat.
Contribuţiile au crescut cu 15% doar în 2016, potrivit Chronicle of Philanthropy, iar valoarea totală a DAF-urilor a depăşit 85 de miliarde de dolari, potrivit National Philanthropic Trust, o organizaţie de caritate care gestionează cel mai mare DAF din lume. Doar în 2017, acest DAF gestionat de Fidelity Charitable a primit contribuţii de la peste 30.000 de donatori.
Printre miliardarii care au înfiinţat DAF-uri în Silicon Valley Community Foundation se numără Mark Zuckerberg, CEO al Facebok, Reed Hastings de la Netflix, Jack Dorsey, executiv Twitter, Sergey Brin de la Google, Jan Koum de la WhatsApp şi Paul Allen de la Microsoft.
În 2012, la doar câteva luni după ce Facebook s-a listat la bursă, Zuckerberg a donat acţiuni în valoare de 500 de milioane de dolari.
În 2014, la scurt timp după ce Facebook a cumpărat WhatsApp pentru 19 miliarde de dolari, Koum şi Acton au donat la un loc circa 850 de milioane de dolari către fundaţie.
În ambele cazuri, cadrul DAF le-a permis să beneficieze de facilităţi fiscale.
