Sunt tot mai multe semne că pieţele financiare reîngheaţă: marjele (peste pragul de bază impus de obligaţiunile germane) cresc la toate ţările europene (inclusiv la cele cu rating AAA), băncile evită să se împrumute între ele preferând să plaseze lichidităţi la BCE, băncile americane şi cele britanice îşi reduc expunerea pe grupuri europene etc. Crize de lichiditate par inevitabile. Deşi tăierea valorii nominale (haircut-ul) obligaţiunilor suverane ale Greciei este "organizată" ("voluntar" încercându-se astfel evitarea "evenimentului de credit" care să declanşeze intrarea în acţiune a CDS-urilor), contaminarea operează în zona euro şi nu numai.
Lipsa de încredere în capacitatea liderilor europeni de a găsi o soluţie convingătoare la problema datoriilor suverane se adânceşte. Italia şi Spania nu sunt ţări insolvente, chiar dacă prima are o datorie publică de cca 120% din PIB. Dar ea are surplus primar şi prin ajustările anunţate de premierul Mario Monti el va creşte. În plus, mare parte a deţinătorilor de datorii sunt rezidenţi, iar scadenţa medie a obligaţiunilor este de 7 ani. Spania are datorie publică de sub 65% din PIB, adică inferioară celei a Germaniei (care este de cca 80% din PIB). Drept este că Spania şi Italia nu au o perspectivă de creştere economică bună, aşa cum este şi pentru Portugalia, ca să nu mai vorbim de Grecia. Dar avem aici o dinamică infernală: criză de încredere, cu originea în principal în abordarea defectuoasă a problemei datoriilor suverane, înrăutăţeşte perspectivă de refacere economică şi complică garantarea serviciului datoriilor publice. Fiindcă, pentru o ţara, capacitatea de a onora obligaţiunile sale depinde de volumul lor (plus scadenţă) şi de creşterea să economică. Criză de încredere măreşte costurile de finanţare şi refinanţare, favorizează o criză de lichiditate, care se poate transformă într-una de insolvenţă. Pieţele au îngheţat după ce a picat Lehman Brothers şi a fost nevoie de intervenţie masivă din partea unor bănci centrale, a insititutiilor multilaterale (IFIs) pentru a preveni că crize de lichiditate să se transforme în insolvente. Şi noi ţări intrate în UE, inclusiv România, au fost prinse în acest vârtej.
În mod normal BCE ar trebui să fie LLR numai pentru sectorul bancar. Şi pentru probleme de lichiditate, de insolvenţă ale unor state, să între în funcţiune programe sprijinite de parteneri din UE. Dar această gândire este valabilă pentru timpuri normale şi dacă ar există o integrare fiscală (bugetară) corespunzătoare în zonă euro. Acum suntem însă confruntaţi cu o criză ce durează, cu o criză de încredere care se adânceşte. Explicaţia este simplă: nu avem un LLR autentic în zonă euro. Actele constituţionale ale UE interzic, de altfel, falimentul, ieşirea din zonă şi bail-ouţ-ul (salvarea de la faliment). Asistentă acordată Greciei, Portugaliei şi Irlandei a făcut necesară modificarea articolului 126 din Tratat prin introducerea unui paragraf. Dar aspectele legale contează mai puţin acum decât cele strict economice. BCE nu vrea să-şi asume rolul de LLR pe măsură circumstanţelor grave, aşa cum se întâmplă în SUA şi Marea Britanie, şi pieţele (speculatorii şi alţii, fiindcă este declanşat şi un mecanism de frică, panică) înţeleg această realitate dramatică. În zonă euro, ţările care emit obligaţiuni nu pot emite monedă comună după nevoi, adică nu pot fi proprii lor LLR. Cine să preia această funcţie? BCE nu vrea şi pentru că Germania şi alte ţări se opun. BCE a fost construită după modelul Bundesbank şi memoria hiperinflatiei inter-belice dăinuie încă pe malurile Rhin-ului. Fondul pentru salvare (EFSF) nu are putere adecvată. Încercarea de a-l mari prin leveraging nu a avut succes. Există o propunere de a-l transformă într-o bancă, care să achiziţioneze obligaţiuni suverane (pe piaţă primară) pe care să le sconteze la BCE. Astfel s-ar trece de interdicţia legală pentru BCE de a interveni pe piaţă primară direct şi ar creşte resursele puse la bătaie. Eu cred că este o formulă sui generis acceptabilă, dacă BCE nu a va interveni ea masiv că LLR.
Timpul se scurge tot mai repede în defavoarea zonei euro, a Uniunii în ansamblu. BCE trebuie să intervină în forţă, într-o formă sau altă. Dacă nu direct, cel puţin printr-un EFSF care să aibă putere. În acest scop EFSF merită să fie transformat într-o bancă. Inflaţia nu este un pericol pentru zonă euro. Marea ameninţare este un dezastru financiar de care este posibil să nu fim departe, dacă nu se va interveni ferm. România ar fi şi ea sever lovită de o reinghetare a pieţelor financiare; am reîntra sigur în recesiune la care s-ar adaugă alte ponoase.
PS.Zona euro este mai constrângătoare decat mecanismul etalon aur din perioada interbelică. Atunci ţările puteau renunţa la o paritatea aleasa (în raport cu aurul) avand la dispozitie politica monetară proprie. Aviz celor care nu inteleg ce inseamna să fii în zona euro fara a indeplini criterii de convergenţă reală (deci nu simplu criteriile de la Maastricht). Iar convergenta reala, forta competitiva, nu se rezolvă în câţiva ani.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
