Lumea ar trebui să se înveselească privind semnalele economice pozitive pe care zona euro le trimite aproape continuu în ultimele zile. Deşi criza continuă să reverbereze, este clar că situaţia zonei euro se normalizează, atât ciclic cât şi structural, scrie într-un articol publicat în Financial Times ministrul de finanţe al Germaniei Wolfgang Schaeuble. El este considerat a fi mentorul cancelarului Angela Merkel, cel mai puternic politician din Europa.
Ceea ce acum se întâmplă se dovedeşte a fi exact ceea ce au prezis arhitecţii cu mintea limpede ai planului de gestionare a crizei, continuă ministrul german. Reparaţiile structurale şi fiscale îşi produc efectele, consolidând fundaţia creşterii economice sustenabile. Aceasta i-a luat prin surprindere pe observatorii critici, deşi nu ar fi trebuit, întrucât ceea ce se întâmplă acum s-a întâmplat şi înainte, de multe ori şi în multe locuri. În pofida a ceea ce criticii strategiei europene anticriză vor să credem, noi trăim într-o lume reală, nu într-un univers paralel în care principiile economice dovedite nu se pot aplica.
Luaţi ca exemplu Germania. La sfârşitul anilor 1990 această ţară era, fără îndoială, „bolnavul“ Europei, văzut atât de comentatorii interni, cât şi de cei străini ca necompetitivă şi fără şanse de revenire. După un ciclu de urcuşuri şi coborâri care a urmat reunificării în 1990 şi după adoptarea euro la un curs de schimb foarte ridicat, rata şomajului a crescut, numărul şomerilor ajungând la 5 milioane în 2005. Investiţiile au scăzut, iar finanţele publice s-au deteriorat, în timp ce politicienii păreau neputincioşi. Decizia de a rupe acest trend a fost una colectivă, aducând împreună aproape toate partidele din spectrul politic, angajatorii şi sindicatele.
„Companiile şi sindicatele au lucrat împreună pentru a face piaţa muncii mai flexibilă“
Primul val de ajustări, care a început în 2003, s-a axat pe întărirea stimulentelor pentru angajare, eficientizarea sectorului public, repararea sistemului de securitate socială şi creşterea taxelor pe consum. Companiile şi sindicatele au lucrat împreună pentru a face piaţa muncii mai flexibilă. După ce criza a trecut de punctul culminant, a urmat al doilea val, constând în reduceri de cheltuieli şi reforme.
În timp ce făcea eforturi pentru consolidarea finanţelor publice, guvernul a restabilit prioritatea cheltuielilor. Între 2010 şi 2013 guvernul a majorat cheltuielile pentru cercetare şi educaţie cu 13,3 miliarde euro, rămânând în acelaşi timp fidel rigorii bugetare. Cu o pondere de 2,8% din PIB, cheltuielile publice şi private din Germania pentru cercetare şi dezvoltare sunt mai mici, în UE, doar în comparaţie cu cele ale Suediei şi Danemarcei. Mulţumită, în parte, sistemului educaţional, care este ajustat la nevoile afacerilor, Germania are o rată a şomajului în rândul tinerilor mai mică de 8%, cea mai redusă din Europa.
În ceea ce priveşte politicile, competitivitatea Germaniei, integrarea sa în economia globală şi capacitatea de a crea locuri de muncă nu sunt fructele deciziilor guvernului, ci ale multitudinilor de decizii pe care le numim piaţă. Companiile au început să investească şi să angajeze şi oamenii au început din nou să muncească deoarece aceste lucruri au fost posibile şi au avut sens. Angajaţii şi angajatorii au încheiat acorduri privind salariile şi programul de lucru care au amortizat căderile ciclice. Peste două milioane de germani care nu aveau de lucru şi-au găsit un post, de cele mai multe ori unul sigur şi cu un salariu decent. Pe o piaţă a muncii în care condiţiile au fost înăsprite salariile şi consumul cresc puternic, iar cererea internă este principalul motor de creştere al Germaniei de azi.
„Ajustarea este ambiţioasă şi uneori dureroasă, dar implementarea sa este flexibilă şi adaptabilă“
Ce s-a întâmplat în zona euro la începutul deceniului este diferit doar din punctul de vedere al contextului. În faza de „boom“, mai mulţi membri au lăsat munca să se scumpească şi ponderea în comerţul internaţional să se reducă. În faza de „implozie“, locurile de muncă au dispărut şi finanţele publice s-au deteriorat. Reacţia nu a fost doar produsul consensului european – sprijinită în multe cazuri de parlamentele naţionale – dar a fost o reţetă tradiţională aplicată în Germania, în Marea Britanie în anii 1980, în Suedia şi Finlanda în anii 1990, în Asia la sfârşitul aceloraşi ani şi în multe alte economii industrializate sau emergente. Reţeta a funcţionat atunci şi funcţionează şi acum. Ajustarea este ambiţioasă şi uneori dureroasă, dar implementarea sa este flexibilă şi adaptabilă. Mecanismele de siguranţă au furnizat un mix bine calibrat de stimuli şi solidaritate pentru a îndulci durerea. În doar trei ani, deficitele bugetare s-au înjumătăţit, costul muncii şi competitivitatea se ajustează rapid, balanţele contabile ale băncilor se îndreaptă, iar deficitele de cont curent dispar. În al doilea trimestru, recesiunea din zona euro s-a sfârşit.
Acest articol a apărut în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 18.09.2013
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
