De profesie consultant în management hotelier, cu experienţă câştigată la hotelurile Marriott din Egipt şi Amsterdam sau din managementul unei croaziere pe Nil, Larkin a venit în România în 1991 împreună cu fosta soţie de origine română, cu care locuise până atunci în Africa de Sud. Chiar dacă primele amintiri pe care le are sunt despre mineri şi gaze lacrimogene, constată că, per ansamblu, "România a fost bună cu mine". A observat că în perioada în care a venit aici existau oportunităţi peste tot, nu erau supermarketuri, baruri şi restaurante: "Obişnuiam să mergem la restaurantul Victoria şi chelnerii ascundeau meniurile, ca să nu aflăm preţurile reale".
Larkin se ocupa în acea perioadă de mai multe afaceri, printre care şi importul de haine şi pantofi din Italia, scrie revista BUSINESS Magazin.
Cei care se ocupau de magazinul de pantofi cu care lucra i-au făcut o ofertă de închiriere a spaţiului de 100 de metri pătraţi ai magazinului, iar ideea care se conturase cu un an în urmă s-a concretizat astfel în primul irish pub din Bucureşti, The Dubliner. Pentru deschiderea pubului a fost nevoie de o investiţie de 20.000 de dolari, o chirie de 60 de dolari/lună, mobilă autohtonă, aceeaşi pe care o găsim în pub astăzi. Pubul a mers bine de la început, iar explicaţia pe care o oferă Larkin este simplă: "În acea perioadă, românii nu puteau obţine o viză să plece oriunde şi aici aveau ocazia să vadă cum este să fii în afara României, să simtă un mediu străin". În plus, comunitatea de expaţi era răspândită în tot oraşul, se întâlneau doar la hoteluri ca Intercontinental şi aveau nevoie de un loc unde să se simtă ca acasă.
Clienţii au venit în număr mare, de aceea în 1997 Larkin a mai deschis un pub, de data aceasta într-un spaţiu de 280 de metri pătraţi poziţionat în centrul oraşului, investiţie de circa 100.000 de euro: The Harp, un local unde "era plin zi-noapte". Nu se poate spune acelaşi lucru despre Molly's, următorul irish pub deschis de Larkin, care, deşi a funcţionat bine doi ani, s-a închis odată cu venirea recesiunii: "Organizam foarte multe petreceri de birou şi banii care veneau de aici au dispărut brusc". Din cauza unor neînţelegeri cu proprietarii, spaţiul fostului bar zace şi acum gol.
Larkin este rezervat în legătură cu informaţiile financiare, dar admite că cel mai bun an a fost 2008, când a ajuns la o cifră de afaceri de peste un milion de euro. Cheltuielile principale se duc către taxe şi salarii: dacă mai demult angajaţii erau în jur de 60, acum numărul lor s-a redus la jumătate. Valoarea bonului mediu într-un astfel de loc este cuprinsă, spune Larkin, între 120 şi 150 de lei: "Străinii cheltuiesc mai mult decât românii, chiar şi cei care nu au bani cheltuiesc mai mult, pentru că beau mai mult".
Dar într-un irish pub se cheltuieşte mult şi pe mâncare, cea din categoria "pub grub", ieftină, dar destul de grea: la The Dubliner, de exemplu, găseşti un fel de mâncare compus din şuncă pe pâine prăjită, cârnaţi, garnitură de cartofi, plăcinte cu ciuperci sau carne, dar şi cunoscuta porţie de fish and chips, toate la un preţ care trece uşor de 20 de lei. Larkin se mândreşte că este şi bucătarul-şef şi găteşte cu plăcere primele feluri de mâncare în bucătăriile puburilor pe care le conduce. Alte elemente diferenţiatoare pentru un irish pub sunt berea Guinness, la care se adaugă irish whisky-ul şi cidrul. Berea Guinness este, din punctul de vedere al lui Larkin, principalul "activ" al unui astfel de pub, aspect confirmat şi de distribuitorii acestui sortiment în România:
"Guinness este de departe principala băutură consumată în puburi, fiind unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale culturii irlandeze", iar consumul anual este de peste 10 milioane de pahare, potrivit lui Roccos Cosmatos, vicepreşedinte de marketing al URBB, importatorul din România al berii. Vânzări importante de bere Guinness sunt înregistrate în zona centrală a Bucureştiului, în special în centrul vechi. Aici, numărul irish puburilor creşte an de an, reflectând plăcerea românilor de a savura o bere irlandeză alături de prieteni.
Genurile muzicale ascultate sunt de asemenea uşor diferite de cele din alte localuri de acest tip: oldies, rock alternativ, reggae, cântece de pahar irlandeze şi nemţeşti, balade, jazz, smooth, evergreen. Larkin cunoaşte vreo zece irish puburi în Bucureşti, "în fiecare zi se deschide unul, dar se închide altul", dar ştie şi unu în Constanţa, trei în Cluj şi unu în Timişoara, câţiva dintre managerii acestora consultându-se cu el înainte de deschidere. Spre deosebire de alte puburi din centrul Capitalei, oamenii din The Harp vor cheltui de două ori mai mult pentru că vin aici să bea: "Am avut de-a lungul anilor o politică de citire a oamenilor care nu beau, le spunem să plece celor care beau o cafea şi o cola timp de trei ore. Ei ne spun că n-o să se mai întoarcă niciodată şi noi le răspundem «bine!» pentru că baza unei astfel de afaceri este să câştigi cât mai mult dintr-un loc".
Tendinţa clienţilor de a se plimba mai mult prin centrul vechi decât de a cumpăra a fost observată şi de Noel Tynon, un alt irlandez care a cumpărat în 2010 irish pubul The Gin Factory: "Puterea de cumpărare e mică, lumea se plimbă, se uită şi bea un pahar de suc toată seara. Este o zonă unde merită să fii văzut, de aceea, mult din ce vedeţi este doar de ochii lumii". Tynon a petrecut şapte ani în România şi a investit aici circa 30 de milioane de euro într-o clădire de birouri, într-un complex rezidenţial, în terenuri, iar irish pubul a fost ultima sa investiţie: "Am ales să investesc într-un bar de 400 de locuri în centrul istoric pentru că fiecare mare oraş al lumii are o astfel de zonă", spune investitorul, care adaugă că şi în Dublin zona de baruri şi restaurante s-a dezvoltat în ultimii 15 ani.
La câţiva metri distanţă de Gin Factory se află un alt irish pub, de data aceasta făcut la iniţiativa unor români: St. Patrick's, un alt irish pub din centrul vechi deschis în 2009, când "încă era ceva nou pe piaţă", potrivit Rairei, managerul localului. Din punctul ei de vedere, la un irish pub contează cel mai mult numele, care contribuie foarte mult la atmosfera de veselie caracteristică irlandezilor.
Lipsa, uneori, a muzicii este o componentă a unui astfel de pub: "Aici, oamenii sunt muzica". La atmosfera creată de oameni se adaugă cele două tipuri de bere irlandeză Guinness şi Kilkenny, prezente chiar în stânga siglei imprimate la intrare, pe faţada de lemn masiv. St. Patrick Irish Pub este unul dintre cele mai aglomerate puburi şi un local cu cele mai bune vânzări de pe piaţa locală ale mărcii Guinness, după cum susţin oficialii URBB. Managerul estimează că se consumă undeva la 30 de butoaie de bere pe lună, iar valoarea bonului mediu pentru un client, majoritatea din segmentul de peste 30 de ani, cu venituri medii spre mari, este cuprinsă între între 70 şi 100 de lei.
Fie că sunt irlandeze doar cu numele sau nu numai, irish puburile devin tot mai numeroase printre localurile din România. Ce diferenţe sunt între un bar românesc şi un pub irlandez? Aproape niciuna, spune John Long, preşedinte al Ireland Romania Network şi un client fidel al acestor localuri: "În Irlanda nu se vorbeşte limba română, aceasta este singura diferenţă. Puburile oferă bere, dar cel mai important este că oferă şi buna dispoziţie tipic irlandeză".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
