E cert că nu trăim ca să consumăm. Dar consumăm ca să trăim. Iar ca să consumăm – ţinând seamă de întregul tablou al gurilor de consum: nevoi vitale, stringente sau obişnuite, plăceri, capricii, vicii – e nevoie întâi şi întâi să găsim pe piaţă o ofertă îndestulătoare, desigur diversificată. Şi, mai departe, să avem bani.
Desigur, banii pot fi şi împrumutaţi. Iar a te împrumuta – în condiţiile în care, astăzi, băncile dau credite pentru 10, pentru 20 sau pentru 30 de ani – înseamnă să forţezi timpul să-ţi vină în ajutor. Să muţi viitorul în prezent. Sigur, creditul e scump. Te îndatorezi pentru un mare număr de ani şi dai înapoi, an de an, lună de lună, nu doar cota cuvenită (rata) ci şi dobânda. Plus comisioanele. În schimb, obţii bunuri de care ai nevoie sau pe care ţi le doreşti. Dacă nu accepţi preţul nu vei avea bunurile.
Bunăoară, după Al Doilea Război Mondial, pe planetă, puţine familii au reuşit, din veniturile curente şi din economisire, să-şi asigure dintr-o dată toate cheltuielile de consum, inclusiv pe cele pentru investiţii în case, în terenuri sau în alte bunuri de folosinţă îndelungată. Aşa ceva numai familiile bogate şi-au putut permite. Dar celelalte familii, alcătuind grosul populaţiei lumii, dacă ar fi mizat numai şi numai pe veniturile curente, plus banii economisiţi… în nici un caz nu s-ar fi putut descurca. S-au descurcat însă când au fost deschise larg uşile unuia dintre cele mai tentante fonduri de finanţare a consumului: creditul.
A fost bine cât timp povara s-a putut împărţi. Familia, din veniturile curente, îşi plătea facturile pentru consumul de zi cu zi. Şi, desigur, economisea. Iar pentru plata celorlalte facturi, de la casă la automobil şi alte bunuri de folosinţă îndelungată, se împrumuta. De la bănci, fireşte.
Cândva, creditul era combustibilul ce punea în funcţiune principalul motor al înaintării societăţii: clasa de mijloc. O clasă care, după ce omenirea a prins treptat gustul traiului pe datorie, şi-a îngroşat rândurile cu oameni ajutaţi de bănci să se desprindă în masă din polul sărăciei, croindu-şi o viaţă nouă prin muncă şi înavuţire.
Prin anii 2004-2008, nu doar în ţările dezvoltate, ci şi în cele în dezvoltare, inclusiv la noi, piaţa imobiliară, explozivă, făcea PIB. Piaţa automobilelor, într-o expansiune fără precedent, făcea PIB. Circulaţia rutieră strangulată în toate marile oraşe ale ţării făcea şi ea PIB. Populaţia se împrumuta la bănci, consuma şi făcea PIB. Consumul în ansamblu, în creştere, făcea PIB. Un PIB însă prea puţin sănătos, fiindcă – la noi bunăoară – în aluatul valorii adăugate din acei ani produsele fabricate în România nu acopereau o pondere optimă. Atunci, în vreme ce PIB-ul României urca într-adevăr spectaculos, impresionând Europa cu ritmuri de 8 şi de 9 la sută, gloria acestei creşteri economice fără egal era ştirbită de câteva dezacorduri dramatice. Dintre toate, cel mai grav era dezechilibrul dintre consum şi producţie. Concret, consumul devansase cu mult oferta internă de bunuri fizice şi de servicii. Cum era acoperită diferenţa? Din importuri. Iar importurile, în bună măsură, erau plătite cu bani din economisirea altor ţări. Iar consumul nu se închidea.
Excesul de consum n-a adus mai multă bunăstare. Înainte de criză, o mare masă a populaţiei abia începuse să guste din bunăstare cu linguriţa. Cea mai mare parte a populaţiei însă era obligată să-şi restrângă drastic cheltuielile, pentru că niciodată nu ajungeau banii. În Uniunea Europeană, în topul bunăstării România era în urmă.
Astăzi, posibilitatea unei persoane sau a unei familii de a-şi acoperi cu venituri şi cu garanţii certe un împrumut cerut băncii nu-i la îndemâna oricui. Banca nu-i dă nimănui credit pentru satisfacerea poftei de consum. Mai întâi, cere acte din care să reiasă un venit îndestulător. În plus, îi pretinde să aibă şi ceva economii pentru a plăti un avans. Şi încă nu-i totul. Mai e nevoie şi de o garanţie. Şi, înainte de orice, de muncă. De munca solicitantului de credit şi de munca întregii ţări.
