În fiecare zi din 2022, 130 de români, mulţi din Bucureşti, Timiş sau Iaşi, zonele cu cel mai mare PIB/capita, alegeau să îşi stabilească domiciliul în altă ţară. 2022 este anul în care statisticile din România au consemnat cel mai mare număr de români care au emigrat defintiv, aproape 50.000 de oameni în total.
Oare cum ar suna un exit-interviu cu aceşti 50.000 de oameni?
L-ar putea organiza Marcel Ciolacu sau Nicolae Ciucă sau chiar preşedintele Klaus Iohannis, la fel cum într-o companie privată de multe ori CEO-ul este mai atent la ce mesaj îi transmite cel care pleacă decât cel pe care îl recrutează. Pentru că îi pasă, pentru că vrea să facă lucrurile mai bine pentru cei rămaşi.
Poate din aceste 50.000 de interviuri de exit ale românilor care au emigrat anul trecut, statul ar fi putut să înveţe ce are de făcut astfel încât la final de 2023 să nu avem încă pe atâţia cu acelaşi traseu. Dacă, desigur, ar fi fost interesat de acest lucru. Poate ar fi primit şi câteva sugestii despre ce poate face pentru a reduce deficitul bugetar, subiectul de top al ultimelor săptămâni. Pentru că omul de rând, cel care pleacă din ţară, se loveşte de incapacitatea statului de a-şi gestiona resursele pentru a crea bunăstare în comunitate. Şi se loveşte până nu mai poate.
De mai bine de un deceniu tot auzim poveşti cu redimensionarea aparatului bugetar, stufos, încărcat de bonusuri, neperformant.
Zilele acestea mi-au rămas în minte cele 200.000 de locuri de muncă pe care statul le bugetează an de an, dar care în realitate nu există.
Din eliminarea unor posturi care nu există se vor face economii de 10 mld. lei.
Statul ne zice practic că a bugetat cheltuieli de 4.200 de lei lunar, echivalentul unui salariu mediu net pe economie, pe nişte poziţii care nu există în realitate.
Situaţia nu este nouă, posturile acestea nu au apărut de un an, doi, ele sunt acolo de mulţi ani, bugetate. Acum cea mai mare economie anunţată public de Guvern, de 10 mld. lei, se face ştergând de pe hârtie locuri de muncă ce oricum erau doar pe hârtie: paravan pentru bonusuri, organigrame umflate care permit unui şef să fie şef fără a avea în subordine niciun subordonat, scheme locale care au trecut an de an prin semnăturile a zeci de reprezentanţi ai statului. (Dacă aţi primit recent orice document dintr-o corespondenţă cu statul ştiţi precis că pe acel document sunt minim trei ştampile şi tot atâtea semnături).
Aş trece acest argument al statului care alocă 10 mld. lei din buget pe locuri de muncă ce nu există în interviul meu de exit? Da, categoric l-aş trece.
Aş mai trece şi că statul are 117.000 de paturi în spitale pentru care alocă miliarde de lei annual, dar tinerele mame nasc pe stradă pentru că spitalele nu au medic de gardă sau nu au medic deloc. Statul alocă bani pe paturi, dar pacienţii nu au parte de îngrijire medicală de bază pentru că undeva lanţul se rupe. O anchetă, două, o sancţiune, o amendă şi lucrurile revin la normal. Mai trece ceva timp, un alt spital, un alt caz similar, acelaşi scenariu se repetă. La fel ca la Urziceni unde 70% din bugetul spitalului merge spre plata salariilor.
Dacă ar fi să rămânem în zona sistemului medical aş mai trece şi că din contribuţiile de mii de lei pe care le plătesc anual la Sănătate nu am prins niciodată loc în ultimul an la un set de analize decontate. Deşi bugetul alocat pentru investigaţii medicale creşte an de an, locurile la analize se dau ca pâinea caldă. Aş trece şi că medicii de familie au afişat pe uşă program de vizite la domicilu pentru pacienţii care nu se pot deplasa, dar tare curioasă sunt câţi dintre ei se şi deplasează. La fel şi pentru tinerele mame.
Iar dacă trec de la sănătate la educaţie aş trece că profesorii merită cu siguranţă salarii mai mari pentru munca lor, dar că este important să îşi asume parte din responsabilitate atunci când dintr-o generaţie de 30-40 de copii de clasa a opta, peste jumătate iau note de 2 şi 3 la evaluarea naţională la limba română.
Statul plăteşte salarii, prime, bonusuri pe organigrame stufoase, dar nu măsoară rezultate, performanţă.
De la cel mai de jos la cel mai înalt nivel nimeni nu îşi asumă nimic. Iar lipsa asumării, modul în care preşedintele, primul ministru, ministrul sănătăţii, al învăţământului se miră ca şi noi de handicapul sever al statului în sănătate şi în educaţie va face ca pe termen scurt să vedem cifre tot mai mari în statistica emigrării.
Cât de greu îi este unui manager de spital să fie primul care îşi cere scuze şi îşi dă demisia? Cât de greu îi este unui director de şcoală să facă acelaşi lucru?.
La Urziceni, managerul de spital spune că nu a greşit cu nimic, iar primarul anunţă că a suspendat din funcţie managerul de spital. Nu îmi este clar dacă “suspendat” din funcţie înseamnă că directorul pleacă acasă fără să mai fie plătit? Nu e demitere, e suspendare. O altă găselniţă a statului până trece furtuna.
Jocul de cărţi, Solitaire-ul adus în discuţie de primul ministru Marcel Ciolacu ieri, când a vorbit despre unii dintre funcţionarii statului, pare să ofere cel mai bun răspuns la întrebarea De ce ai ales să pleci din ţară?
Nu vreau să joc nici Solitaire, nici poker şi nici “ghici ce carte urmează” cu viitorul meu. Fără sănătate, fără educaţie, România riscă să ajungă pustiu. Deja sunt zone în care pustiul se instalează.
Vom număra suprafeţe întregi de teren gol unde nimic nu se mai leagă. Şi vom aloca miliarde de lei să le repopulăm. Dar până atunci bugetăm miliarde de lei pe posturi fără oameni.
