Rusia a tăiat ieri gazul Ucrainei într-un război geopolitic care devine de acum un război al energiei, semnalând că securitatea energetică devine cel mai preţios bun al unei ţări. Dintr-odată, energia nu mai este o simplă marfă, ci capătă naţionalitate.
În acest timp, România a început ieri vânzarea a 51% din Electrica, compania care distribuie şI furnizează curent electric în 18 judeţe din Muntenia de Nord şi Transilvania, cu 3,5 milioane de clienţi.
Prin această vânzare a pachetului majoritar, despre care există informaţii că limita de 51% a fost stabilită de fapt în alte capitale decât cea locală, România şi-a luat adio de la posibilitatea de a avea un CEZ, un Enel, un EdF sau un RWE al său, adică un jucător naţional care să aibă şi producţie, şi distribuţie şi furnizare şi nu numai pe piaţa naţională, ci şi în străinătate.
Suntem pe locul 3 în Europa ca independenţă energetică, dar pe penultimul loc la PIB/capita şi pe ultimul la puterea companiilor cu capital local în acest sector.
Şi din păcate o perdea de umbră este aşezată asupra preţului la care a fost evaluată compania la această listare. Cu afaceri de 1,17 miliarde de euro şi 71 milioane de euro profit net în 2013, Electrica este evaluată la circa 500 milioane de euro, în condiţiile în care dacă ar trebui să construieşti mâine de la zero o nouă companie precum aceasta, ar costa 4,5 miliarde de euro firele, stâlpii şi instalaţiile aferente. Iar în 2007 Electrica Muntenia Sud, echivalentă cu o treime din Electrica de azi, a fost evaluată la 800 milioane de euro.
Blagoslovită cu resurse, România a încăput din păcate pe mâna unor oameni care nu au avut orgoliul de a construi pe termen lung o ţară cu propriile companii pe care să le lase generaţiei următoare, ci s-au ascuns în spatele unor sloganuri şi au cedat activele strategice. Pe bani puţini sau adesea pe o masă la restaurant, după cum spunea unul dintre oamenii care au încercat să construiască o entitate românească în servicii financiare.
În mod ironic, pe când tocmai se consfinţea îngroparea speranţei că am mai putea conta pe vreun viitor cu un jucător român în energie, marele tam-tam era ieri despre noul consiliu de administraţie al BNR.
Aşa este, sunt funcţii de mare prestigiu, pe deasupra şi remunerate de 10-14 ori mai bine decât un prim-ministru (ca nicăieri în lume), şi este normal să suscite multă atenţie şi interes.
Însă nu poţi să nu remarci faptul că, în lipsa unor companii/bănci româneşti cu afaceri de zeci de miliarde de euro care să se extindă în străinătate şi unde profesionişti în management să-şi arate capacităţile, lupta cea mare pentru profesioniştii businessului local – financiar sau nonfinanciar – se dă pentru locurile dintr-o bancă centrală, adică a statului, unde vrând-nevrând tot politica „certifică“ profesionalismul candidaţilor.
În lipsa unor companii puternice cu capital local, spaţiul de joc s-a îngustat la reglementatori şi supraveghetor. Sigur că este o poziţie prestigioasă pentru o carieră de economist funcţia de membru în consiliul de administraţie al Băncii Naţionale, dar surprize susţinute politic precum Gheorghe Gherghina sau anterior Bogdan Olteanu arată că aerul nu este atât de rarefiat, atât de pur academic precum se spune nici în Strada Doamnei.
În loc să viseze să conducă o bancă românească cu sucursale în tot Balcaniul şi mai departe, adică să-şi dovedească competenţa într-un mediu concurenţial, economiştii Liviu Voinea, Daniel Dăianu şi restul s-au bătut pe locurile dintr-un CA care este până la urmă, oricât ar fi de independent, al unei bănci de stat cu o conducere numită politic.
Ce îi mai rămâne unei ţări când nu mai are companii, asigurători sau bănci locale puternice unde tinerii săi profesionişti să facă carieră? Fonduri de garantare, ASF-uri sau alte comiţii şi comitete bine ascunse în structura stufoasă a statului, dar bine remunerate. Ţară slabă, ambiţii mici, locale, cu profesionişti deseori ambalaţi politic.
