Presa economică românească recentă a furnizat cu dărnicie o serie de statistici privind fenomenul creditării companiilor private. Conform acestora, sistemul bancar românesc a excelat în anul 2023, de la capitolul lichidate, la profitabilitate, la solvabilitate şi la gradul extrem de redus de credite neperformante, mulţi dintre aceşti indicatori fiind cu mult peste media sistemului bancar european - poate nu şi întâmplător, în contextul geopolitic, regional.
Excesul de lichidate din sistemul bancar românesc nu se reflectă, însă, fericit, şi în statisticile fenomenului de creditare al companiilor private. Atât din perspectiva costului creditării, cât şi din aceea a volumului creditelor acordate. Rezultă din aceste statistici că, în timp ce costul creditării în România este mai mare decât în Vest, creditarea companiilor din România a fost, în anul 2023, mai degrabă, concentrată asupra refinanţării şi restructurării creditelor. Plasând, astfel, nefericit România la coada clasamentului european în zona intermedierii financiare.
Mai mult, statisticile recente indică, îngrijorător, dar şi ilustrativ, cum creditarea din întregul sistem bancar românesc este, scriptic vorbind, preponderent, concentrată în mâinile a trei bănci, 40 % din total credite acordate. În acelaşi timp, ponderea creditelor de investiţii – motorul creşterii economice, pe termen lung, este redusă în total credite acordate .
O explicaţie oferită recent de distinsul Adrian Vasilescu, consilierul Guvernatorului Băncii Naţionale a României, în articolul publicat la data de 11 februarie 2024 în Ziarul Financiar sub titlul: „De ce în băncile româneşti împrumuturile sunt mai scumpe ?!”… este aceea că, în esenţă: „viaţa îi obligă pe comercianţi să recurgă la ce este mai complicat: câştigul „în marjă“. Adică obţinerea unui venit dătător de profit din încasările provenite din vânzări către mai puţini cumpărători”. Întrebarea devine, aşadar: Există, în fapt, în România o cerere redusă de finanţare din partea companiilor, ce duce la vânzări „către mai puţini cumpărători”, deşi există lichiditate în sistemul bancar românesc, conducând astfel, nefericit, la majorarea costului creditului? Sau sunt băncile din Romania pur si simplu mai puţin interesate să finanţeze economia reală, preferând siguranţa titlurilor de stat?
Înainte de toate, având personal beneficiul unei cariere de 30 de ani în arena finanţării, îmi amintesc că, în perioada 1993-2000, sistemul bancar românesc era dominat de bănci de stat. În specificul acelei perioade, creditarea sectorului privat – un pui de leu aflat, încă, în planul Bunului Dumnezeu – era extrem de dificilă. Aceasta din varii motive: absenţa istoricului financiar, a proiecţiilor financiare serioase, precaritatea instrumentelor de garantare etc - am văzut şi garanţii la credit având ca obiect si ibrice de ceai, scaune şi instalaţii de pom de iarnă. Capitalul străin putea pătrunde în România, indiferent de forma sa – împrumut sau investiţie directă - doar sub autorizarea scrisă, formală, prealabilă si riguroasă, dar posibilă, a Băncii Naţionale a României. Băncile internaţionale - comerciale sau de investiţii - ocoleau, cel mai adesea, sectorul privat românesc, din raţiuni de risc de ţară.
Privatizarea sistemului bancar românesc, de după 1999, deopotrivă cu valul de investiţii străine directe, unele extrem de serioase, a deschis larg umbrela finanţării, îndeosebi de prin 2003. Instalaţia de pom de iarnă a fost înlocuită cu garanţii materiale solide sau sofisticate. Prin creşterea afacerilor, companiile private au început, uşor, uşor, să-şi facă loc la masa împrumutaţilor, dominată tradiţional de entităţi de stat – companii, autorităţi centrale sau locale româneşti, acestea din urmă garantate de statul roman. Riscul de ţară al României a devenit brusc acceptabil, din perspectiva aderării iminente a României la Uniunea Europeana.
Extrem, extrem, extrem si extrem, dar extrem de important fenomenului creditării companiilor private, în perioada dintre 2000-2008: procesul de creditare era concentrat în zona bancherilor de business, şi nu (şi) în zona bancherilor ce avizau o finanţare din perspectiva riscului. În acea perioadă, foarte multe afaceri au fost finanţate si prin prisma intuiţiei bancherilor de business, dincolo de analiza „numerologică”, clasică.
Marile invenţii, spunea Einstein, vin din intuiţie. Unele dintre aceste finanţări au fost de succes răsunător. Altele au fost de eşec răsunător. Riscul, însă, nu-i aşa? face parte din „comerciu”, aşa cum face parte şi din viaţa noastră. Poţi muri chiar trecând, regulamentar, pe culoarea verde şi chiar după ce te-ai asigurat, sau chiar stând la semafor.
Criza economică din 2008 aduce cu sine creşterea semnificativă a puterilor comitetului de risc din bănci, acesta putând bloca, prin avizare negativa, o finanţare, dincolo de orice simt sau de intuiţie a bancherului de business. Aceasta mutare având să aibă, efecte absolut deosebite până în ziua de astăzi, afectând, astfel, volumul creditelor acordate, în ciuda înaintării către băncile comerciale a unui număr foarte mare de cereri de finanţare.
De aceea, ar fi extrem de ilustrativă şi o statistică privind valoarea totală, în cifre nominale, aferenta solicitărilor de credite, refuzate la nivelul întregului sistem bancar românesc. În practică, petrecând multă vreme atât alături de antreprenori, cât şi alături de tipologii diferite de finanţatori, am constatat existenţa unei mari nevoi pentru finanţare, preferinţa antreprenorilor rămânând băncile comerciale, din foarte multe raţiuni.
Prin urmare, nu cererea redusă de credite este cauza unui volum redus de credite cu impact asupra costului creditării. Ci faptul că foarte multe dintre aceste cereri au în spate proiecte care nu se pretează apetitului de risc al băncilor comerciale româneşti, apetit aparent scăzut. Aceste nevoi ale economiei reale sunt, mai degrabă, în experienţa mea, pretabile unei tipologii diferite de finanţatori, alta decât băncile comerciale.
„Apetitul scăzut” pentru risc al băncilor comerciale este cauzat, de fapt, de reglementările europene în materie de risc, adoptate la nivelul autorităţilor bancare de profil. Aceste reglementări excesive sunt cele care au ajuns să ducă la o respingere semnificativă a cererilor de creditare, spre frustrarea, deopotrivă, a bancherilor, dar şi a antreprenorilor. Adaug şi cu impact nefast nu doar asupra costului creditelor la nivelul băncilor româneşti, dar şi în griparea economiei reale, nemaivorbind de PIB, bugetul de stat, locuri de muncă etc.
Tipologiile diferite de finanţatori, de regulă fără prezenţa locală, amintite anterior, au un apetit mult mai mare decât al băncilor comerciale, adevărat, contra unui cost mult mai mare decât al băncilor comerciale, dar, în experienţa mea, au şi structuri de rambursare extrem de atractive si extrem de eficiente ciclurilor economice, precum cu timp de analiza şi implementare mult mai rapid.
Paradoxal sau nu, istoria marilor bănci americane precum JP Morgan si Goldman Sachs – sau a marilor corporaţii – s-a bazat, şi încă se bazează, de fapt, foarte mult, pe asumarea si diversificarea riscului, precum si pe mirosul afacerilor.
Întrebarea filosofica devine, în context, dacă este posibilă revenirea ponderii centrului de greutate în zona bancherilor de business. Aşa încât, de pildă, re-acceptarea unei rate mai mari a creditelor neperformante să redevină, de fapt, preţul amplificării accelerate, dar profunde, a „comerciului”. Eliminarea în UK, la finele anului trecut, a limitării legale impuse bonusului bancherilor din cel mai mare centru financiar, trebuie că a pornit din raţiuni economice, practice, evidente. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, îşi încheia celebrul scriitor român Marin Preda ultimul sau roman intitulat „Cel mai iubit dintre pământeni”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
