De Sfântu’ Nicolae, Institutul Naţional de Statistică ne-a strecurat în ghete noi date încurajatoare privind principalul indicator sintetic al activităţii economice în trimestrul al treilea din 2016. Dacă în 2014 PIB-ul ţării a crescut cu 2,8 la sută, iar în 2015 cu 3,8 la sută (a şasea viteză de creştere din Uniunea Europeană), în acest an, pe baza datelor din trei trimestre – 4,1% în primul trimestru, 5,8 în al doilea şi 4,6 în al treilea – e aproape sigur că PIB-ul îşi va păstra titlul de cel mai iute alergător între PIB-urile celor 28 de ţări din UE. De ce, atunci, un astfel de record nu se reflectă şi în datele bunăstării din România? Cauzele sunt numeroase. Principala cauză este însă povara istorică. Noi avem de redus mari decalaje faţă de ţările europene. La capitolul valoare adăugată, în primul rând.
În joc, aşadar, e diferenţa între viteză şi consistenţă. Viteza de creştere ne-a adus de la o consistenţă de 26 de procente faţă de media UE a PIB-ului pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare, cât înregistra România în anul 2000, la 57 de procente în acest an. Saltul e semnificativ, dar insuficient pentru a marca puncte importante în topul bunăstării. Vom începe să contăm în acest top după ce vom inversa cifrele: de la 57 de procente la 75.
Asta-i durerea noastră: cercul vicios. Munca prea puţin competitivă se soldează cu salarii modeste. La rândul lor, salariile modeste trag PIB-ul în jos. Mai mult, concentraţia de capital şi muncă nu are consistenţa certă. E clar, aşadar, că ecuaţia în care încă mai este integrată relaţia producţie-consum a expirat. A persevera în menţinerea ei ar fi o mare eroare.
România are nevoie de mai mult PIB. Iar mai mult PIB ar însemna mai multe valori adăugate. Dar un nivel mai ridicat al Produsului Intern Brut, obţinut fără o creştere a competitivităţii, n-ar însemna neapărat şi condiţii de viaţă mai bune. Dacă producţia de bunuri şi servicii va continua să fie, în multe, în foarte multe companii, orientată prea puţin cu faţa la populaţie şi la piaţa de consum, scopul fiind doar creşterea pentru... creştere, plusul de valoare adăugată n-ar aduce mai multă bunăstare. În faţa şansei de a-şi dobândi pe deplin identitatea în interiorul Uniunii Europene, ea însăşi în criză de competitivitate, societatea românească este nevoită să facă imediat o opţiune majoră: să-şi comprime timpul dezvoltării. Pentru ca apoi, treptat, să înveţe să asocieze cuvântul PIB cu un altul de prea mult timp dat uitării: propăşire.
Unii vor spune că orice efort în acest sens e zadarnic. Fiindcă n-avem resurse materiale pentru o economie competitivă. Fals. De altfel, puţine ţări dezvoltate au resurse materiale. Dar au, în schimb, economii performante, cu creşteri pe verticală, bazate pe productivitate şi pe eficienţă. Principala resursă fiind managenentul competitiv.
Economiei noastre tocmai managementul îi joacă feste. Desigur, e vechi păcatul. În timpul industrializării socialiste, creşterile economice s-au produs cu precădere prin continuă adăugare de noi întreprinderi. Pentru a asigura construcţia lor, a fost urcată cu disperare rata acumulării, al cărei preţ împovărător l-a plătit populaţia. Atunci era nevoie de manageri care să scoată cantitate. Nu-i păsa nimănui de calitate, care nu era înscrisă în plan. În anii ’80 a venit scadenţa. Criza economiei româneşti se agravase atât de mult, încât nu a mai putut fi menţinută o rată înaltă a acumulării, care cobora de la un an la altul. Faptul că producţia cădea şi ea, în acelaşi ritm cu scăderea ratei acumulării, era dovada că economia românească nu ieşise din stadiul dezvoltării extensive. Sub bagheta managementului competitiv, acumularea scade treptat, pentru a face loc creşterii consumului, fără să coboare însă şi producţia. Mai mult, în aceleaşi spaţii şi cu aceleaşi maşini, producţia creşte datorită unei bune organizări a muncii. Or, tocmai productivitatea şi eficienţa s-au dovedit a fi punctele slabe ale economiei noastre. Sub bagheta managementului cantităţii.
O vreme, competitivitatea a fost suplinită - în prea mică măsură - de acumulările forţate. Din 1990 încoace însă, când nimeni nu s-a mai bătut pentru acumulări, lucrurile s-au încurcat rău de tot. Au fost căutate noi surse de extensie economică, între care rata împrumuturilor externe. Producţia a scăzut ori a crescut în raport cu dinamica fluxurilor financiare venite din afară. Şi iată că, deşi au venit de afară mari sume de bani, inclusiv de la românii călători prin lume, îndeosebi între anii 2004 şi 2008, numai cu ei nu am rezolvat problemele economiei. Mai avem nevoie şi de management competitiv. Atât în companiile statului, cât şi în cele private. Florile ce au răsărit sunt puţine şi nu fac încă primăvara aşteptată.
