E toamna si inflatia ne-a dat deja cateva avertismente. S-au scumpit painea, cartofii, ouale, uleiul. Numai ca preturile n-au urcat nici pe departe pana acolo unde au sperat prezicatorii.
De prin august inca, intai cu voci moderate, apoi cu o vadita nervozitate, reprezentanti ai patronatelor din industria alimentara ne ameninta continuu, in ziare, la radio, la televiziune, ca painea se va scumpi cu 50 la suta, ca vom plati dublu carnea si laptele ori ca va fi criza de ulei. Si cum pana in prezent prezicerile lor nu s-au adeverit, au devenit tot mai furiosi. Invitati la diferite posturi de televiziune, unii dintre ei nu comunica, nu spun ce cred ei ca se va intampla cu preturile alimentelor, ci pur si simplu fac zgomot. Iar cand li se opun alte opinii, contrare, raspund cu insulte grosolane. Pentru ca ei ar vrea ca noi sa mancam soia modificata genetic sau paine colorata in loc de paine neagra si sa le platim cat nu fac.
Pana la urma, s-ar putea ca zgomotul lor sa aiba ceva efecte. Caci noi suportam trei feluri de inflatie: una structurala, ce vine din zonele inca nerestructurate ale economiei; alta corectiva, determinata de miscarile preturilor administrate; si, in sfarsit, o inflatie emotionala, perfida pana in cele mai intime fibre, provocata cu deosebire de anticipatii. Iar zgomotul facut de prezicatorii scumpirilor este in acest sens cel mai periculos.
Mai grav e un alt fapt: ca toata aceasta discutie zgomotoasa e rupta de cele mai recente semnale pe care le lanseaza presa: zeci de mii de copii bolnavi de cancer, nenumarate alte boli, la varste dintre cele mai diferite, cauzate de o alimentatie in mare masura alcatuita anapoda. E insa timpul sa ajungem la schimbari importante in alimentatie. Si nu pentru ca oficialitatile de la Bruxelles incep sa se uite in farfuriile noastre. Ci pentru ca traim intr-o tara europeana, in secolul XXI, si avem de alergat intr-o cursa in care nu vom face fata decat cu o populatie sanatoasa.
E timpul, deci, ca intreaga noastra societate sa devina mult mai atenta la stilul nostru de a face agricultura. Si la industria noastra alimentara. Daca vrem intr-adevar sa castigam pariul european, n-avem de ales. Vom fi nevoiti sa incepem sa preparam hrana sanatoasa, pentru consumul intern si pentru export, folosind produse obtinute dintr-o agricultura sanatoasa.
Zootehnia e cel dintai teren de incercare. Aici, cu deosebire, e nevoie de transformari radicale. Pentru a nu lasa cu niciun pret sa se adevereasca prorocirile ce se tot vantura in vremea din urma, ca vom vedea stingandu-se o traditie: cresterea animalelor si pasarilor in gospodariile taranesti, pentru comercializare. Gospodaria taraneasca poate sa aiba un rol important in aprovizionarea din belsug a pietei alimentare cu lapte, branzeturi, oua si chiar carne. Numai ca, de aici inainte, tot mai mult, vor avea cautare numai produsele in realizarea carora vor fi respectate retete ecologice.
La fel stau lucrurile si in cultivarea pamantului. Este cert ca taranii cu spirit gospodaresc s-ar putea imbogati practicand o agricultura in stil traditional, cu ingrasaminte naturale. Dar punand la lucru si stiinta moderna. Produsele obtinute ar putea sa fie vandute pe bani grei in toata lumea, din America pana in Japonia.
Cine i-ar putea ajuta? Statul, desigur. Nu cum a facut-o pana acum, prin structuri birocratice si hipercentralizate. Ci prin legi bune si structuri de piata, care sa-i stimuleze pe tarani si sa le indrepte atentia catre preocupari de acest fel. Exista la noi chiar o experienta notabila, din perioada interbelica, numerosi tarani fiind antrenati atunci in producerea unor culturi de o calitate speciala. Cand stimulentele si preocuparea au disparut, imediat dupa razboi, s-au naruit si culturile de soi.
Dar mai e o problema: preturile produselor agricole. Atentie insa: preturile platite taranilor si nu intermediarilor zgomotosi de la televizor. Problema ce a dominat la noi si relatiile agricole din anii interbelici. Intre cauzele pe care profesorul Virgil Madgearu le vedea atunci, ca frane in calea agriculturii, se numarau sistemul de preturi si politica impozitelor. Paradoxal, insa, taranii se temeau cu precadere de impozite, ei dobandind impotriva fiscului o aversiune obsesiva. Desi pericolul cel mai mare era pretul. In timp ce preturile la produsele industriale cresteau in progresie geometrica, pentru a le asigura intreprinderilor industriale un profit tot mai mare, preturile produselor agricole urcau doar in progresie aritmetica.
Taranul pierdea si saracea. Astazi, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. La noi, desigur. Caci in vremurile noastre, in tarile dezvoltate, prin libera initiativa, dar si prin interventii de stat, dinamizarea pietei este determinata de organizarea unor companii suple si eficiente, cu scopul comercializarii produselor agricole. Toate urmaresc sa obtina profit. Din tranzactii avand ca obiect munca fermierilor. O intreaga retea de servicii agricole - pe o piata concurentiala! - il sustine insa pe fermier, de la arat, semanat si recoltat pana la vanzarea produselor, ingrijindu-se sa-i revina un castig optim. Pentru ca daca fermierul da faliment, intreaga retea da faliment.
La noi, insa, se bajbaie. In locul fermierului se afla taranul roman, despartit de piata de o mana de societati de servicii ce nu se afla in niciun fel de concurenta. A primit pamant, dar sprijinul pe care-l primeste ca sa produca e palid. Nu se bucura nici de infrastructura, nici de preturi stimulative de achizitie, nici de retele de servicii, nici de credite. Iar intermediarii nu sunt decat niste bieti amatori, ce nu inteleg bine nici macar dependenta lor fundamentala de munca taranului. si de profitul lui. Sa ne mai miram, asadar, ca in tara, cat vezi cu ochii, se intind pamanturi pe care nu le lucreaza nimeni?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
